„De ce iubim cărțile”

„De ce iubim femeile”. Presupun că vă este cunoscut acest titlu de carte, gândit de Mircea Cărtărescu, afirmativ, adică drept răspuns la o frământare eternă a speciei umane.

Urmând această formulă, m-am gândit să atribui emisiunii de astăzi titlul generic „De ce iubim cărțile”, la fel, fără semn de întrebare pentru că invitații mei ne dau o listă întreagă de posibile motivații.

Așadar, musafirii mei sunt scriitoarea Tatiana Țîbuleac, originară din Chișinău, stabilită de mai mulți ani la Paris, și scriitorul român Dan Coman.

Europa Liberă: Încep cu o întrebare obraznică.

Tatiana Ţîbuleac: „Nici nu mă aşteptam la altceva.”

Europa Liberă: Evgheni Vodolazkin, care a lansat recent [18 mai] la Bucureşti „Aviatorul”, romanul cel mai proaspăt, pe care nici ruşii, probabil, încă nu l-au citit ruseşte, dar iată a apărut şi româneşte, spunea în lansarea aceasta că e o obrăznicie, o nesimţire să scrii după ce a scris Dostoievski şi Tolstoi. E într-un context anume, spunând de o literatură care ar prezenta Rusia, sufletul rusesc. Şi tot el răspunde în felul următor: sigur că există o scuză că Dostoievski şi Tolstoi nu au avut garnitura, genul de probleme pe care le are societatea de azi şi ca şi cum dânsul este obligat. În sensul acesta, de unde atâta obrăznicie să scrii după Tolstoi şi Eminescu, şi Creangă?

Tatiana Ţîbuleac: „Eu cu aceste cuvinte am crescut de mică. Deci, nu este ceva nou pentru mine. Tata, care a fost primul şi cel mai acerb critic, întotdeauna mi-a spus: „Ce să mai scrii, dacă a fost scris totul?”. Eu însă am o aşa încăpăţânare să spun: „A fost scris totul, dar nu de către toţi”. Şi eu cred în literatura vie. În sensul că eu cred în literatura care se naşte şi se întâmplă acum, astăzi lângă noi, pentru că eu cred că viaţa are mai multe forme. Temele sunt aceleaşi, dar, din fericire, vedem şi noi aceleaşi lucruri, însă altfel, dincolo de faptul că pentru mine scrisul este o plăcere egoistă şi o mare bucurie. Eu scriu cu o mare plăcere, altfel nu cred că ar avea sens.”

Europa Liberă: Dar te simţi chemată? Pentru că multă lume zice: „A, Tatiana Ţîbuleac, aceea cu care am mers noi la o bere şi ne-am tras de şireturi”.

Tatiana Ţîbuleac: „Eu nu mai sunt chemată nicăieri, dar oricum merg peste tot.”

Europa Liberă: Dar ai o misiune, trebuie să mergi cu un drapel, nu?

Tatiana Ţîbuleac: „Nu, eu nu cred în misiuni. Aceasta mi se pare de cel mai prost gust, când autorii încep a vorbi despre misiuni. Eu nu cred că scriitorii sunt profesori. Eu cred că o carte vorbeşte de la sine după ce este scrisă. Şi o carte proastă poate vorbi.”

Europa Liberă: Mai ales după ce moare scriitorul.

Tatiana Ţîbuleac: „Mai ales, cu atât mai bine. Dar eu nu înţeleg autorii care spun că „rolul nostru este de a educa”. Eu nu cred că acesta este rolul nostru. Eu cred că îmi fac de cap în carte aşa cum vreau eu. Şi dacă cineva îşi face de cap cu mine, când citeşte cartea mea, mă bucur.”

Europa Liberă: Dan Coman, care e rolul scriitorului? Tatiana spune că îşi face de cap. Dar, totuşi, criticii după aceea spun: „Uite, domnule, acesta a făcut o breşă în păşunism, de exemplu, şi a dat un portret-robot al unei generaţii”.

Dan Coman: „Vreau să vă spun că îmi place foarte mult de Tatiana.”

Europa Liberă: Şi mie tot, recunosc.

Dan Coman: „Din foarte multe motive. Unul dintre motive e legat cumva de o discuţie pe care am avut-o ieri împreună cu Tatiana şi cu un alt invitat, Florin Lăzărescu, la Bălţi, unde Tatiana a precizat un lucru foarte clar şi unde sunt absolut de acord cu ea: trebuie coborâtă de pe socul acela artificial literatura. Trebuie să vorbim un pic despre literatură şi ca formă de inteligenţă activă. Pentru că povestea cu inspiraţia, cu rolul esenţial al scriitorului...”

Europa Liberă: …cu mâna lui Dumnezeu…

Dan Coman: „…mâna lui Dumnezeu ș.a.m.d…”

Tatiana Ţîbuleac: „…magia scrisului...”

Dan Coman: „…a dispărut. E ca şi cum am spune: „De ce să mai aperi la o echipă de fotbal după Dasaev?” sau „De ce să mai joci vârf după Şevcenko?”. Dar există o evoluţie firească, fotbalul s-a schimbat, literatura s-a schimbat. Dacă astăzi s-ar juca fotbal ca pe vremea lui Pelé, am râde cu toţii, ştiţi prea bine, de la echipament la maniera de joc. S-a tehnicizat foarte mult fotbalul, s-a tehnicizat foarte mult literatura şi oamenii au început să înţeleagă că nu e vorba de un lucru atât de magic, cum se spune. Magia literaturii e foarte aproape de magia cafelei, de exemplu, de magia lucrurilor simple, nu inutile, dar a lucrurilor simple. Şi de aceasta îmi place foarte mult literatura.”

Europa Liberă: Dar, totuşi, când scrii, când te aşezi la masa de lucru sau când îţi vine noaptea inspiraţia, te autocontemplezi sau dai curs acestui impuls, sau îţi faci de cap, aşa cum spune Tatiana?

Dan Coman: „La mine maniera e foarte simplă. Ştiţi prea bine, căutăm lucruri care ne fac plăcere, mă rog, dacă ne aflăm în limita normalităţii. Şi mie îmi place foarte mult gestul de a scrie, îmi place extraordinar de mult. Dacă fac acest gest, îl fac pentru plăcere. De aici încolo detaliile, să zicem, sunt foarte tehnice, cum se întâmplă efectiv scrisul. De multe ori doar îmi aminteam plăcerea pe care mi-o aducea scrisul şi mă aşezam la masă, chiar dacă nu aveam neapărat ceva clar de scris. Dar era frumos să scriu două propoziţii, care, poate, ulterior erau aruncate.”

Europa Liberă: Aţi făcut gestul acesta. Dar nu mai este gestul acesta. Este acesta.

Dan Coman: „Pentru unii da. Nu, nu, eu sunt old fashioned deja.”

Europa Liberă: Scrieţi cu pana?

Dan Coman: „Doar pe caiete cu foi veline şi doar cu pix cu cerneală neagră. Nu pot altfel.”

Europa Liberă: Ştiţi că mai cunosc un individ de acesta de modă veche, Iulian Ciocan.

Dan Coman: „Foarte bun scriitor.”

Europa Liberă: Își scrie romanele în caiete. E adevărat că el este un „criminal”, că le arde după aceea. I-am spus că lipseşte generaţia de un document, în muzeul literaturii poate s-ar păstra aceste caiete. Într-adevăr, scrisul presupunea înainte pana de gâscă, care trebuia ascuţită.

Dan Coman: „Exact. Era un ritual.”

Europa Liberă: Şi era, mai ales, responsabilitatea, când hârtia costa o avere şi un cuvânt trebuia scris din prima, să te gândeşti. Scrisul pe computer a făcut mai iresponsabilă livrarea cuvintelor pe hârtie?

Tatiana Ţîbuleac: „Eu cred că m-am dezvăţat să scriu de mână. Eu am început să scriu când erau copiii foarte mici. Pentru mine scrisul era un lux. Eu aveam, practic, câteva minute la dispoziţie, până începeau a se căţăra în cap şi până începeam eu a mă enerva. Şi eu, când mă aşezam, probabil că aceasta vine şi din jurnalism, deja când vii de la filmări, ai ştirea în cap, nu te aşezi la calculator şi începi: muza, inspiraţia. Nu.”

Europa Liberă: Da, vine ora jurnalului.

Tatiana Ţîbuleac: „Vine ora jurnalului. Şi eu scriu după acelaşi principiu până în ziua de azi. Eu sunt jurnalist de formaţie, pentru mine scrisul este o meserie. Eu, când am scris ultima mea carte, mă întreabă lumea: „Cum ai scris?”. Păi, cum am scris? Mă aşezam la masă şi stăteam uneori cinci-şase ore şi scriam încontinuu. Încontinuu. Era ca un jurnal, pregăteam reportajul şi mă ţinea scrisul acesta. Şi după aceasta mă ridicam, mergeam, aduceam copiii. Nu aveam timp de gândit: păi, e frumoasă fraza aceasta sau nu. Textul deja era în cap. Eu nu mă aşez până când nu am textul în cap. Mie mi se pare o crimă să stai așa, să mângâi calculatorul. Eu nu scriu de mână, aceasta e problema, probabil.”

Europa Liberă: Boris Akunin spune că el are regim ca la sport, ca la gimnastică, trei ore se forţează, probabil, nu o face doar din plăcere. Şi mai are un tabiet în trei locuri, cel puţin, unde se află el, are trei oraşe de reşedinţă, are exact acelaşi birou, mobilat la fel, cu pereţii albi, ca să aibă senzaţia că este exact în locul cel prietenos, care îi permite să scrie. Totuşi, scrisul presupune în mod obligatoriu audienţă, reacţii, tiraje. Că, dacă aţi scrie doar pentru sertar, cred că ar fi un supliciu, nu?

Dan Coman: „Apare la un moment dat dorinţa aceasta de a avea feedback, să nu pară gestul în zadar. Şi nu cred că e cineva într-atât de ipocrit să zică: „Da, nu contează, nu mă interesează ce zic ceilalţi”. Cine zice aceasta se joacă, ca să nu spun altfel. Dar aceasta e ulterior gestului de a scrie. De exemplu, niciodată nu am avut în minte, când am scris, publicul larg. Da, câţiva oameni la care mă gândeam cumva, la care trimeteam imediat textele să vedem dacă sunt ok sau nu, adică, care era feedback-ul. E obligatoriu să publici şi e obligatoriu contactul cu publicul. Şi aceasta e o bucurie, să ştiţi. Am văzut şi zilele acestea la Chişinău oameni excelenţi şi discuţii schimbate radical faţă de vremurile de demult, în care totul era formal, erau discursuri despre cărţi şi autorii arătau ce deştepţi sunt. Nu. Ne-am jucat, am povestit. Nu, Tatiana?”

Tatiana Ţîbuleac: „Da.”

Dan Coman: „Mie mi-a plăcut foarte mult. Mi-au plăcut foarte mult zilele acestea la Chişinău. Devine totul normal, firesc. E o discuţie firească, pornind de la cărţi, evident, de la ideile legate de literatură, de scris.”

Europa Liberă: Gheorghe Erizanu, unul dintre gazdele şi organizatorii Zilelor Literaturii Române la Chişinău, anunţând scopul, frontispiciul acestor zile, spunea aşa, că a invitat scriitori care sunt buni deja, vor fi buni în viitor. Nu ştiu dacă chiar Erizanu lansa o ipoteză că Tatiana Ţîbuleac va fi să ajungă cu romanul ei în manualele de literatură din şcoală. În ce măsură credeţi că sunteţi reprezentativi sau generaţia dumneavoastră a intrat, într-adevăr, să facă o rocadă, să dea la o parte păşunismul şi în discuţii, şi în maniera de abordare? Dacă acum, ca în cinematografia românească se produce o chestiune de aceasta vizibilă, care să anunţe profilul viitorului?

Dan Coman: „Lucrurile sunt evidente, din punctul meu de vedere. Rocada de care vorbeaţi se petrece, sub ochii noştri. Şi cel puţin la poezie se vede aceasta foarte clar. Tinerii poeţi au cu totul alt tip de sensibilitate, au cu totul alte lecturi şi propun o manieră de a scrie absolut diferită de ce era înainte. Dacă generaţia mea venea cumva pe linia deja deschisă de ceilalţi, cei noi vin şi fac cu totul şi cu totul altceva. Dar mi se pare absolut firesc. Deci, e în mersul firesc al lucrurilor. Lucrurile se schimbă, literatura nu e vie. Dacă e vie, e dinamică. Şi trebuie să se schimbe. Şi e firesc. Reprezentativitatea, cât de reprezentativ eşti, cred că nu se mai poate vorbi despre cât de reprezentativ eşti pentru o literatură neapărat, cât, mai ales, pentru o anumită şcoală literară, pentru un anumit grup, pentru o anumită manieră de a scrie. Diversitatea şi nuanţele sunt nesfârşite.”

Europa Liberă: Eu vreau să mă întorc la prima întrebare de la care am pornit cu Vodolazkin şi misiunea pe care dumneavoastră nu v-o formulaţi, nu v-o propuneţi, dar ea, totuşi, există, totuşi, reprezentaţi o şcoală, o naţiune, o cultură. Şi, în sensul acesta, Tatiana, când dumneata ai produs romanul acesta şi nu ai pretins că este tipic românesc, este general-uman, probabil.

Tatiana Ţîbuleac: „Da.”

Europa Liberă: Dacă, totuşi, există un specific românesc în modul acesta de a vedea lucruri general-umane?

Tatiana Ţîbuleac: „Eu urmăresc un pic, am spus mai devreme, literatura care se întâmplă acum, contemporană. Şi citesc în mai multe limbi şi sunt curioasă, în special, în proză. Dan a vorbit de poezie, eu voi vorbi un pic despre proză. Ceea ce observ, în special, în spaţiul nostru, dar şi în unele ţări europene – însă nu Franţa deocamdată, pentru că acolo stau – oamenii se întorc spre emoţie, oamenii vor să îşi amintească, oamenii pun preţ din nou pe poveşti, nu se mai scrie teribilist. În sensul că nu vrei să şochezi neapărat prin ceva. Şocul a trecut, oamenii s-au întors, cum spuneai tu, spre normalitate. Fiecare loc, fiecare ţară, fiecare scriitor care vine dintr-un spaţiu bine definit, aşa ca mine – eu nu sunt foarte mare scriitor, dar am început să scriu – simte cumva nevoia să povestească despre locurile lui, să povestească despre mâncarea lui, despre mirosurile lui, despre lucrurile care l-au format. Romanul meu nu este despre Moldova, însă romanul meu este din Moldova. Eu intenţionat am făcut aceste personaje polonezi emigranţi. Polonezii pentru mine cumva incorporează şi românii, dar şi ucrainenii faţă de care eu am o sensibilitate aparte. Şi aceasta a fost spus şi în mai multe critici. Romanul meu este general cumva, dar, totuşi, în anumite momente este foarte clar de unde vine, pentru că noi nu putem să ascundem total scrisul, noi nu putem să ascundem total emoţia şi felul în care gândim. Îmi spunea Vasile Ernu ieri că el vede romanul meu rusesc. Eu nu văd romanul acesta rusesc, însă îl văd slav pe alocuri, pentru că eu sunt pe alocuri slavă. În acelaşi timp, eu cred că sunt anumite momente în care eu am fost româncă, dar româncă aşa cum am crescut eu. Spuneam că oamenii încep să vrea să citească lucruri diverse, ei nu mai vor lucruri neapărat generale. Se pune un mare accent şi se caută foarte mult literatură regională. Oamenii vor să vadă cum au ieşit din anii aceştia ucrainenii sau sârbii, sau polonezii. Nu mai vrem să citim doar despre lucruri neapărat filosofice, lucruri care să ne marcheze. Ne-am făcut mai mici, ne-am făcut mai curioşi în literatură. Şi cred că aceasta e bine.”

Europa Liberă: Dumneata spuneai de întâmplări şi de poveşti. Dar în egală măsură, după mine, oamenii încearcă intuitiv să găsească acea oglindă în care şi-ar vedea sentimentele şi sechelele care rămân după istorii de dragoste nerezolvate, după nişte perioade politice zbuciumate. Şi, în sensul acesta, da, polonezii, am impresia, sunt foarte reprezentativi, mai reprezentativi decât alţii.

Tatiana Ţîbuleac: „Da.”

Europa Liberă: Pentru că nu în zadar plumber-ul polonez e cunoscut şi nu cel ceh sau ungur. În sensul acesta, cineva îmi spunea că nu ai scăpat de influenţa tânguielilor din est, un pic de lirism în care noi ne-am copt foarte mult timp, spaţiul acesta meta-românesc.

Tatiana Ţîbuleac: „Îmi este specific. Dar eu nici nu vreau să scap de tânguieli. Mie mi se pare că fiecare autor aduce cu sine o caracteristică. Eu încă nu sunt un autor format. Dar mie îmi plac tânguielile, mie îmi place drama. Eu nu pot scrie frumos despre dragoste, despre fluturi, despre magic. Eu nu pot descrie frumos lucrurile acestea. Eu nu pot descrie credibil lucrurile acestea. Şi atunci eu mă strădui să scriu despre ceea la ce pretind că mă pricep. Şi pe mine întotdeauna m-au interesat emoţiile umane, dramele mai mult decât comicul sau umorul. Nu aş vrea să îl dezamăgesc pe omul care a spus aceasta, dar eu nu cred că voi scăpa definitiv de aceasta, de tânguiala aceasta. Şi aceasta, probabil, este cea mai puternică caracteristică slavă a scrierilor mele, fiindcă, da, eu văd, există în limba rusă acest cuvânt „тоска”, eu o am. Dar eu o am şi ca om, nu doar ca scriitor. Eu nu o exploatez fals. Eu mă simt bine în nostalgie. Eu mă simt bine în tristeţe. Mie îmi place. Pentru mine, când omul spune că a râs îmi place, dar dacă spune că a plâns îmi place mai mult. E o chestie ce ţine şi de om, probabil.”

Europa Liberă: Pe Dan Coman vreau să îl întreb dacă dumneavoastră, românii români autentici, vă uitaţi la genul acesta de literatură şi de percepţie a basarabenilor cu oarecare rezervă sau nu? Pentru că aveţi, de exemplu, deja cineaşti din Basarabia, cântăreţi, scriitori care s-au infiltrat puternic acolo şi nu sunt exemplare unice, deja sunt un curent. În ce măsură sunt compatibili, asimilabili, aduc ceva atipic sau, dimpotrivă, un suflu nou care merită deja atenţie?

Dan Coman: „E o evidenţă nu doar pentru cei din generaţia mea, şi pentru cei foarte tineri, şi pentru ceilalţi faptul că la un moment dat în literatura română, scrisă strict în România, s-a petrecut ceva foarte straniu, ca un fel de blocaj. Oamenii foarte inteligenţi au ajuns la un nivel tehnic foarte ridicat, dar atât, cumva omogen, uniform. Cam toţi scriau aceleaşi lucruri, foarte bine scrise, dar pe acelaşi plan. Şi la un moment dat au apărut nişte tineri, tinerii furioşi, din Basarabia, care au fost, cred, esenţiali pentru redescoperirea unor discursuri proaspete, puternice, chiar cu tânguielile de care vorbeaţi şi care sunt specifice atât zonei, dar sunt foarte diferite de la autor la autor. Aceasta face un autor foarte bun.”

Tatiana Ţîbuleac: „Deci, suntem bocitori, dar diferiţi.”

Dan Coman: „Dar mie mi se pare că nici nu trebuie de scăpat de aceasta. E o marcă cumva a zonei din care vii. Şi apoi, nu uitaţi, toţi ne tânguim. Modul în care precizezi această tânguială esenţială, cu alte cuvinte, pasul decisiv pentru un scriitor e să treacă de la impresie la expresie. Expresia e foarte personală, chiar dacă zona din care vii e universală. Sau, întâlnim lucrurile acestea la toţi scriitorii. E vorba de proza basarabeană, e vorba de tinerii poeţi, acum nici ei nu mai sunt aşa tineri, şi care au venit cu cărţi care au redinamizat lucrurile în literatura română. Lucrul acesta mi se pare extraordinar.”

Europa Liberă: A propos, de tânguială şi de genul acesta de abordare. Eu, în general, nu vă invidiez pe dumneavoastră care...

Dan Coman: „…dar ar trebui.”

Europa Liberă: …sunteţi pe o meserie, pe o ocupaţie foarte dificilă. De ce? Pentru că astăzi vorbiţi cu un auditoriu care are gadgeturile acestea şi îşi scriu, de exemplu: „Ieşim”, aceasta însemnând mult mai mult decât pe vremea lui Tolstoi ar fi scris declaraţii de dragoste sau ar fi trimis preţ de două săptămâni scrisoarea. Şi cu oamenii aceştia dumneavoastră trebuie să vorbiţi, practic, despre aceleaşi lucruri pe care le-a abordat Shakespeare. O relaţie de la Shakespeare aveţi sarcina dificilă să o transpuneţi pe undeva cu tânguieli, pe undeva cu cinism, pe undeva cu stilul sms-urilor. Şi, în sensul acesta, e o provocare sau, iarăşi, e o plăcere?

Dan Coman: „Nu cred că e o provocare dintr-un motiv foarte simplu: suntem contemporani cu oamenii de care vorbiţi. Cu alte cuvinte, folosim exact aceleaşi instrumente, ele au devenit fireşti, sms-ul nu mai e un lucru atât de spectaculos. Şi, în momentul în care scrii, evident că discursul pe care îl ai e strict legat de viaţa ta. Mie nu mi se pare nicio breşă, nicio ruptură între discursul pe care îl propune literatura şi discursul pe care îl propune tehnica. E firesc ca mai multă lume să ştie, de exemplu, de Carla’s Dreams decât de Dan Coman. Deocamdată mi se pare firesc.”

Europa Liberă: Până vă puneţi şi dumneavoastră o „glugă”.

Dan Coman: „Până îmi pun și eu „glugă”. Dar aceasta nu înseamnă că nu există public. Permanent aud aceasta, că nu se mai citeşte, că literatura nu mai are forţă. Mie nu mi se pare deloc aşa.”

Europa Liberă: Dar, totuşi, fiţi de acord, este o chestiune elitistă, nu mai este cam ca şi Carla’s Dreams, de masă.

Dan Coman: „Da. Dar întotdeauna literatura a fost elitistă. Întotdeauna. Publicul la care ne referim a fost întotdeauna, în sensul acesta, ca restrângere, elitist. E firesc. E absolut firesc. Vă rog să vă gândiţi cât de bine stă literatura în raport cu muzica simfonică contemporană. Mergi la concerte ale unor compozitori contemporani şi sunt cinci-şase oameni în sală. Trebuie să ştii foarte multe detalii ca să poţi să înţelegi muzica nouă. Deci, literatura e un discurs încă prizat. Nu am nici cea mai mică problemă, sincer vă spun, vis-a-vis de aceasta, întotdeauna a existat public şi întotdeauna va exista.”

Europa Liberă: Dar cât de mult efort faceţi, totuşi, ca să şi vă promovaţi? De exemplu, unul dintre participanţii la Zilele Literaturii se zice că ar fi cunoscut pentru eforturile de marketing, Vasile Ernu. Şi mult i se datorează eforturilor pe care le-a făcut ca să se promoveze, ca să devină vizibil. Câtă importanţă acordaţi acestui aspect?

Tatiana Ţîbuleac: „Eu voi începe cu o tânguială. În cazul meu, în cazul primei cărţi, cred că parţial succesul s-a datorat, şi eu ştiu aceasta, şi spun aceasta foarte sincer, faptului că am fost în TV. Multă lume mă ştia de la televizor şi a vrut să vadă „ce a mai făcut şi aceasta cât a tăcut nu ştiu câţi ani”. Din păcate, tot aceasta mi-a jucat festa, pentru că mi s-a pus o ştampilă pentru unii oameni de glamour, de blondă, de Paris, de TV, vedetă (urăsc acest cuvânt, şi mi se pare o mare nesimţire, referitor la jurnalişti, când oamenilor care muncesc în calitate de reporteri sau prezentatori li se spune vedete, dar aceasta e o altă discuţie pentru o altă emisiune). M-a enervat un pic chestia aceasta, pentru că mă gândeam că oamenii, totuşi, nu reuşesc să treacă de chestia aceasta: „Păi, a scris şi aceasta o carte. E clar ce carte e”. Şi aceasta m-a durut, într-un fel.”

Europa Liberă: Adică, dacă ai fi fost anonimă, poate ai fi trecut filtrul acesta?

Tatiana Ţîbuleac: „Dacă aş fi fost anonimă, nu ştiu dacă prima carte avea au tiraj atât de mare.”

Europa Liberă: Adică, băţ cu două capete?

Tatiana Ţîbuleac: „Da. Pe de altă parte, nici cu ce am ieşit după prima carte tot nu mi-a convenit. De aceea, pentru mine a doua carte a fost foarte importantă. Şi eu am ştiut că foarte mulţi oameni, care au fost încântaţi de fabule, vor fi dezamăgiţi, vor pune cruce, vor spune: „Aşa ceva nu se scrie”. Aşa a fost. În schimb, o altă parte din oameni va zice: „Măi, dar fata aceasta nu e chiar blondă şi nu e chiar vedetă”. Şi probabil că am obţinut şi aceasta. Marketingul e un băţ cu două capete. La un moment dat, ai putea să pari prea insistent şi lumea ar putea să spună: „Mi-e greaţă de aceasta”. Pe de altă parte, dacă nu spui nimic despre tine, şi am păţit chestia aceasta, nu am mai scris pe blogul meu de luni de zile şi observ cum oamenii mă văd mai rar. Pentru că şi Facebook-ul e un bici, pe care, dacă nu îl alimentezi permanent, îţi dă un şut. Deci, trebuie să te promovezi. Ar fi perfect să te promoveze alţii, dar, dacă nu ai norocul acesta să fii Cărtărescu şi să vorbească toţi despre tine, mai faci şi tu nişte gesturi decente de a te băga în seamă cumva, cred eu.”

Europa Liberă: Cred că şi Cărtărescu face eforturi ca să dea senzaţia că nu îi pasă.

Tatiana Ţîbuleac: „Poate nu ca Ernu, dar face.”

Europa Liberă: Da.

Dan Coman: „Face, evident şi Mircea Cărtărescu. E firesc, e aceeaşi poveste. Sigur că încerci să ajungi la cât mai multă lume, dar nu e motorul fundamental care te pune în funcţiune. De exemplu, promovarea acum e foarte simplă. Deşi e atât de simplă, încât devine periculoasă sau devine fără fundal în ideea în care, dacă vă uitaţi pe Facebook, toate evenimentele, indiferent de ce tip sunt ele, par extrem de importante. Sunt aşa făcute, încât par toate esenţiale. Totodată, tocmai datorită faptului că sunt foarte multe astfel de evenimente, în timp ele se banalizează. Chiar nu mă gândesc la aceasta, nu e treaba mea, nu mă interesează povestea cu promovarea.”

Europa Liberă: Adică, dumneata nu stai imediat să contabilizezi efectul, impactul?

Dan Coman: „Vis-a-vis de vânzări, de tiraj nu mă interesează. E strict treaba editorului să îşi scoată banii, dacă ajunge să mă plătească...”

Europa Liberă: Dar dumneavoastră din ce trăiţi?

Dan Coman: „Ca orice om normal, dintr-o meserie pe care o practic. Sunt profesor şi atât.”

Europa Liberă: Adică nu este o sursă de venit vitală?

Dan Coman: „Nu. În România nu trăieşte nimeni din scris.”

Europa Liberă: Doar Cărtărescu se zice că ar trăi.

Dan Coman: „De fapt, are slujbă şi el, e profesor universitar la Bucureşti. În acelaşi timp, foarte mult pe partea externă, datorită lecturilor, burselor, el aplică la burse.”

Tatiana Ţîbuleac: „Şi are şi o vârstă, şi nişte cărţi.”

Dan Coman: „Şi o vârstă, şi nişte cărţi. Dar nu doar în România, să ştiţi.”

Europa Liberă: Dar v-aţi dori să aveţi o sursă sigură, ca să nu mai aveţi nevoie de alt job?

Dan Coman: „Ei, cum nu? Visul meu e să nu mai lucrez, să nu trebuiască să merg la serviciu. Aceasta nu înseamnă că stau toată ziua şi bolesc sau dorm. Evident, mi-aş dori enorm să fac aceasta, dar deocamdată nu se poate. Însă aceasta nu o resimt ca un chin, ca pe o problemă în ceea ce priveşte scrisul. Tatiana a zis ieri un lucru foarte fain, că a scris foarte mult şi intens la cartea aceasta, când un copil era pe umărul drept, celălalt cerea nu ştiu ce şi, la un moment dat, la cartea nouă la care lucrează copiii sunt la grădiniţă, are timp liber şi s-a împotmolit. Adică, nu e suficient să ai timp liber la dispoziţie ca să poţi scrie.”

Europa Liberă: Pe final, aş vrea să vă rog, totuşi, cu partea aplicativă: câteva cărţi pe care le-aţi lua cu dumneavoastră într-o călătorie pe Marte sau pe o insulă nepopulată? Ce titluri, ce autori credeţi că v-ar ajuta să supravieţuiţi într-o eventuală singurătate?

Dan Coman: „Cred că întotdeauna cărţile pe care le-aş alege depind de momentul în care le aleg. Şi cred că orice carte am alege, ne-ar salva.”

Europa Liberă: Iată acum e momentul, vă rog să vă faceţi valiza, că vă trimit pe Marte.

Dan Coman: „Perfect, bine, înainte de a pleca pe Marte. Deja vă spun că am în valiză, deci, puteţi să mă trimiteţi liniştit pe Marte, am așa „Vara în care mama avea ochii verzi”. E o carte pe care abia aştept să o citesc, am auzit foarte multe despre ea. O iau pe Marte.”

Europa Liberă: E şi timpul.

Dan Coman: „Da, era timpul. E vorba de o carte pe care nu am ajuns să o citesc şi pe care mi-am luat-o acum. E vorba de Florin Lăzărescu, de romanul lui „Amorţire”. Şi e vorba de autorul meu favorit, e adevărat că e un fel de Rockstar norvegian. Şi e vorba de volumul patru din „Lupta mea” a lui Karl Ove Knausgård, scriitor norvegian fabulos.”

Europa Liberă: Eu încercam să vă duc în zona cărţilor formatoare, în zona cărţilor pe care puteţi să le recitiţi.

Dan Coman: „E vorba de relectură?”

Europa Liberă: Da, din relectură sau din lucruri care sunt obligatorii pentru un om care se formează sau, oricât de târziu, ar trebui să citească nişte lucruri fundamentale, după care e om împlinit.

Dan Coman: „Dacă e aşa, nu ştiu dacă nava cu care mă trimiteţi pe Marte ar mai avea loc şi pentru mine. Ar fi full, plină de cărţile formatoare. Sunt prea multe, e un şir foarte lung şi ştiţi foarte bine. Fiecare carte nouă care apare, fiecare carte pe care o iei, o citeşti şi pe care îţi doreşti să o citeşti poate să însemne ceva. Poate să însemne ceva decisiv, deşi nu vizibil.”

Europa Liberă: Chiar şi un roman de plajă?

Dan Coman: „Da. Da, da, da. Se poate întâmpla lucrul acesta. De nenumărate ori am auzit oameni care vorbesc despre cărţile mari şi cărţile mici. Şi e un autor român, un poet român care îmi place foarte mult, Vasile Leac, şi care declară tot timpul: „Eu nu vreau să scriu literatură mare. Eu vreau să scriu literatură mică’.”

Europa Liberă: Tatiana, după aceasta mai rişti să faci o listă?

Tatiana Ţîbuleac: „Nu, nu fac o listă, dar vreau să spun ceva. Eu am faze în care recitesc sau încep a citi anumiţi autori care în capul meu sunt cam tot pe acolo. Şi acum sunt în faza, a propos, ca să încheiem pe nota aceasta, mi-aţi dat odată, mulţi ani în urmă, o carte de Ludmila Ulițkaia. Şi a fost prima carte pe care am citit-o de Ludmila Ulițkaia. Şi am recitit-o acum pe Ludmila Ulițkaia, şi am citit şi ultimele cărţi pe care nu le mai citisem. Şi acum am dat de o nouă autoare pentru mine, de Dina Rubina, care este extraordinară şi pe care o recomand tuturor celor care s-au născut în spaţiul acesta şi anume cartea „На солнечной стороне улицы” (Pe partea însorită a străzii), care pe mine mă încântă.”

Europa Liberă: Realitatea din Israel.

Tatiana Ţîbuleac: „Israel, dar şi Tadjikistan.”

Europa Liberă: Da, locul ei de baştină.

Tatiana Ţîbuleac: „E o carte plină de tânguială, exact pe gustul meu. Dar, ca să spun, o singură carte, ultima care m-a marcat într-un hal fără de hal şi care a însemnat pentru mine foarte mult şi care m-a făcut, de fapt, să înţeleg că nu există limite atunci când vrei să povesteşti ceva. A fost cartea de Aglaja Veteranyi „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Este o carte pentru mine pe care cred că o voi purta la toate casele şi în toate ţările.”

Europa Liberă: Chiar după ce vor creşte copiii?

Tatiana Ţîbuleac: „Mai ales, după ce vor creşte copiii. Este o carte care s-a lipit de mine foarte tare. Şi nu ştiu dacă întâmplător sau nu, când am scris cartea mea, Radu Vancu a menţionat în fraza lui de pe copertă că i-a amintit. Am citit fraza aceasta şi am zis: „Dacă e adevărat măcar un cuvânt, aş fi foarte fericită”. Pentru că sunt cărţi care trebuie citite şi sunt cărţi care vin la tine şi te găsesc, şi nu te mai lasă.”

Europa Liberă: Tatiana a pomenit două autoare. Este literatură feminină şi masculină?

Dan Coman: „Nu. Pentru mine sunt concepte de neînţeles. Deci, există literatură. Niciodată nu m-a interesat dacă a scris o femeie sau un bărbat. Că se vede aceasta e firesc, pentru că sunt structuri diferite, maniere diferite. Dar nici nu se pune problema.”

Europa Liberă: A propos, am văzut pe Facebook „Pupa russa”, reeditată cu o altă copertă. Şi prima dată când am citit, chiar m-a fascinat cât de mult a putut să intre în corpul feminin, de nu ai zice că e scris de un bărbat.

Dan Coman: „Mă bucur foarte mult că îl amintiţi pe Gheorghe Crăciun, e extraordinar.”

Europa Liberă: Crăciun m-a fascinat şi atât de român, a propos, era, şi atât de estic şi va fi, probabil, pentru că niciodată un englez, chiar şi Akunin, niciodată nu va înţelege prin ce a trecut România, Basarabia. Şi, a propos, dacă ai pomenit de Ulițkaia, Dina Rubina, Ulițkaia are curajul acum să spună că ea şi-a epuizat tolba de idei, s-a jurat că nu mai scrie romane, face alte proiecte. Iar Dina Rubina, cea mai recentă chestie pe care am auzit-o, a propos, audiobook-urile sunt o chestie nemaipomenită…

Tatiana Ţîbuleac: „Eu le-am descoperit.”

Europa Liberă: …un cadou pentru leneşii din ziua de azi, ea citeşte poeziile de Renata Muha care, din păcate, a murit, dar ea le valorifică în audiobook. Pentru că sunt nişte catrene, în aparenţă, pentru copii, dar pentru Renata Muha ar trebui să deschidem un capitol separat de discuţie. Am impresia că Renata Muha dă un etalon cum trebuie să scriem pentru copii. Din păcate, nu putem deschide acest capitol. Vreau doar să îmi promiteţi că veţi veni odată să discutăm special despre versuri, poeme pentru copii şi despre literatura pentru copii, cum să facem astfel încât să nu stăm musi-pusi deasupra lor, dar să îi obişnuim cu...

Tatiana Ţîbuleac: „Să o invitaţi pe fiică-mea, vă rog, ea va vorbi.”

Europa Liberă: Acestea fiind spuse, eu vă mulţumesc că aţi venit la Europa Liberă şi aţi făcut un popas în Zilele Literaturii Române şi la Europa Liberă. Pentru că eu pretind că suntem o instituţie care avem grijă de literatura română, avem un mare reprezentant, un dulap de cărţi, care este Emilian Galaicu-Păun, care de ani buni face o rubrică şi în fiecare luni tot adaugă o piesă la lista aceasta enormă despre cărţile formatoare, care nu trebuie să treacă pe lângă noi.

Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm.