Linkuri accesibilitate

„Rândunelele... Se înțeleg pe limba lor și se ocrotesc unele pe altele așa cum oamenii nu o fac”


Dumitru Maxim

Jurnal săptămânal cu Dumitru Maxim.

Născut la 9 februarie 1963, la Drăsliceni, Criuleni. A absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat. În prezent este cadru didactic universitar și redactor-șef al revistei Viața Basarabiei.

Jurnal săptămânal cu Dumitru Maxim
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:10:04 0:00
Link direct

Luni

Ziua de luni începe după miezul nopții - privesc toate canalele de televiziune de toate coloraturile, până târziu. Trăiesc stări difuze - unii nu pleacă și alții nu-i pleacă pe cei care nu-și recunosc înfrângerea. Ce-o fi în capul unora și altora - a conduce cu oamenii e greu, chiar să ai doar doi subalterni, darămite un colectiv mare. Dar cum e să conduci un guvern ori minister? Cine sunt omănașii din aceste ministere cărora le e bine cu oricine ar veni la putere?

Mă domină această stare de lucruri în care așteptarea devine un act de acțiune și nu de pasivitate. Toată lumea e în așteptare - ceva o să se întâmple, dar ceea ce îi bucură mai mult e faptul că s-a trecut peste eventuala revoltă a populației care s-ar fi manifestat chiar de Duminica Mare.

Ziua, lumina dimineții de luni a revenit în cămăruța de la țară devreme. Televizorul e beat - arată aceleași știri, în reluare. Le cunosc, de aceea am zis să-mi fac o cafea.

Exact ca la oameni - unii muncesc și alții se pricopsesc cu averi străine...

Șed afară pe trunchiul de nuc pe care l-am doborât în primăvară, cu cafeaua și țigara, și urmăresc cele 16 cuiburi de rândunele de sub streșina casei - mare forfotă; câteva perchi de rândunele au trecut în casă nouă și își încălzesc ouăle. Sunt minunate aceste păsări, ne-mai-po-me-ni-te! Ele m-au inspirat să scriu și o poezie, doar că despre oameni: „Oameni migratori”. Doar o pereche de rândunele certărețe tărăgănează facerea cuibului lor - degrabă nu-l vor termina. Pe acea buză de cuib deseori vine un vrăbioi și le ia locul - se vrea stăpân pe un cuib care nu-i aparține. Exact ca la oameni - unii muncesc și alții se pricopsesc cu averi străine.

Vecinul, peste gard, vrea să mă surprindă cu ceva din politica nouă ce crede că doar el știe - lucruri cunoscute, de fapt, dar îl susțin și zic că ar putea avea dreptate. Profită, și îl iau cu mine la Chișinău - chiar dacă a tușit de câteva ori, mașinuța ne-a adus până în centru. El are treabă la piață, eu - la universitate. „Dar ce ai la universitate?”, mă întreabă. „Am de pus câțiva de „doi”, îi răspund. Curios om. Uneori peste măsură.

Am pierdut o zi, sunându-mi colegii, membri ai comisiei de licență, pentru a-și pune semnăturile pe actele finale. Îmi zic „lehamite, mai mult nu voi mai accepta să fac parte din comisia aceasta”.

Marți

Dis-de-dimineață am adunat mazăre verde pentru cea mică. Mai e în floare mazărea - va mai rodi. Neapărat o ud cu apa de ploaie care se adună în cisterna de la colțul casei. Zarzavaturile din sera mică se arată frumoase - le ud și pe acestea - câteva soiuri de roșii, ardei dulci, adrei iuți, vinete, castraveți, pătrunjel, mărar, leuștean. Am și cules câțiva castraveți. Nu i-am stropit nici cu fundicide, nici cu pesticide - fără chimie, mi-am zis - sunt bio, pentru tânăra generație, pentru casă.

Trebuie să ajung la Universitate - sper să finalizez această muncă de birocrat și, de mâine, să-mi caut un loc de muncă, pentru că facturile demult mă scot din casă - am restanțe mari. Seara mă cuprinde ca o veste proastă - a murit moșul Ion. Domnul să-l ierte.

Cu siguranță în acele momente, altundeva, pe altcineva l-a cuprins o veste bună - s-a născut un copil. Ca și micile rândunele, părinții nou-născutului, pun mari speranțe în viitorul acestuia. Undeva se închină de suflet, undeva se închină de sănătate.

Un Guvern a plecat, alt Guvern a venit. Lumea e în așteptare. Urmăresc toate canalele de televiziune - unii analiști bat în retragere, alții au schimbat potcoavele cailor și prind a vorbi de la altă înălțime. Lipsă de tradiție, profesionalism și în acest domeniu - nimeni și nimic nu mă surprinde cu nimic. „Eh, de-ar fi fost o școală de miniștri, poate aș fi stat și eu acum pe un cal, dar bine că nu este.”

Miercuri

Trebuie să-l sun pe domnul Cimpoi, să vedem ce facem cu revista Viața Basarabiei - am rămas fără finanțare și cu datorii la tipografie. Mi-ar părea bine să vin în biroul minuscul de la academie, la dnul academician, cu o veste bună, gen: „Am găsit finanțare, dle Cimpoi!”. Îl sun, fac o pauză și… aștept vestea bună de la el: „Domn' Dan, primăria a spus că ne va finanța, doar… că nu se știe cum și când… Ha-ha!” Chiar și această incertitudine e mai îmbucurătoare decât o veste proastă, adică un fel de a da din umeri în semn de pierzanie.

În ideea că nu sunt lipsit de inițiativă și că fac un efort cât de mic pentru a câștiga un ban, bat palma cu o editură, deloc prosperă, ca și celelalte de altfel, și le propun serviciul de paginator, redactor, corector, fotograf. Am făcut două modele de paginare la o carte - sper să fi nimerit. Decât să nu faci nimic, mai bine faci un bine.

Avem o generație ambițioasă, îmi pun mare speranță în tânăra generație...

La universitate continuă lupta cu „hârțoagele” și acuratețea cu care îmi fac treaba îmi amintește de cei doi ani în armată, unul în comandamentul unității, unde meticulozitatea era calitatea definitorie pentru mine și camaradul din Belarus. Avem o generație ambițioasă, îmi pun mare speranță în tânăra generație. Ei sunt bravo. Noi, generația de sacrificiu, nu suntem bravo. Nu suntem nicicum și în niciun fel. Dar ne-am ținut cum am putut, chiar și printre trădări și tot felul de turnătorii.

Joi

Dimineață e răcoare. Orice început de zi e o nouă speranță. Nu mă supăr pe timp - nu mă supără nici căldurile mari, nici gerurile aspre. Timpul e singurul fenomen-prieten care nu mă supără; de fapt nici oamenii nu mă supără - de unii mi se face milă, doar atât, dar nu mă supăr - n-am timp de pierdut pentru unii moftangii și șmecheroi, dar și falși eroi, care nu-și posedă virtuțile și viciile omenești, fie spus omenește.

De pe trunchiul de nuc, printre aburii de cafea și fumul de țigară, se văd cuiburile de rândunele - se înțeleg pre limba lor și se ocrotesc unele pe altele, așa cum nu o fac oamenii, spre rușinea mea. Au ele un parlament al lor ori un anumit mod de a se organiza? Doar cuibul celor două rândunele rânzoase nu prea crește, dar se vede de jos să au depus ouă și le încălzesc pe rând, probabil, pentru că una zboară și alta stă în cuib, apoi se schimbă. De fapt, doar femela clocește ouăle.

Și în parlamentul nostru, al oamenilor, unii pleacă și alții vin, doar că nu știi la ce să te aștepți...

Și în parlamentul nostru, al oamenilor, unii pleacă și alții vin, doar că nu știi la ce să te aștepți - își vor încălzi doar ouăle și-și vor lăți formele și vor pleca și aceștia? Ori se vor apleca și asupra nevoilor oamenilor și ale țării? Dacă nu-și vor ridica cuibul până sus, la șandrama, puișorii, odată ieșiți din ou, ar putea să cadă, dar jos, pofticios, se plimbă motanul Muțunachi, cu urechi de „bolșevic” - are și el strategiile sale. Vedeți-vedeți, domnilor guvernanți.

O fi având și noii guvernanți strategii și proiecte de scurtă și lungă durată. Lumea așteaptă să-și scoată lingurile și furculițele de prin sertarele împăienjenite - poate le pică, în sfârșit, și lor o bucățică mai sățioasă - dar ei nu vor multe, doar să-și creasă copiii mai în voie și să poată să-și agonisească un ban-doi pentru zile negre, ca să nu ajungă la copii când o veni „vremea ceea”. Și poate încă ceva; ceva ce știu doar ei, bieții țărani, și ceea ce nu știm noi și nu vom ști vreodată.

Vineri

De parcă vineri nu e tot zi. Și această zi are dimineață. Stabilisem cu vecinul să mergem împreună la oraș - de data asta cu automobilul lui. A plecat fără mine - o fi uitat? Ori și-o fi zis că „n-o fi mare boier - a merge și la „ocazie”. Eu am să-l mai iau, când va fi cazul - nu mă împiedic de asemenea chițibușuri. Am venit cu un maxi-taxi de ocazie. Abia am încăput. A trecut pe lângă cimitirul Doina, dar nu s-a oprit - semn că suntem toți vii.

Le e bine rândunelelor - ele zboară și nu au nevoie de transport, guvernanții mereu și-au înnoit parcul de automobile, dar oamenii, cei care îi hrănesc pe guvernanți, mai bine ar merge pe jos, decât în asemenea condiții.

Aș publica vreo câteva cărțulii - mai mari, mai mici - ori măcar poemul Scrisoare din Sibir, dedicat românilor deportați, dar și celorlalte neamuri; ori pamfletul Tacâmuri inspirat de politicienii noștri de la începuturi și până mai dăunăzi. Am s-o fac când va fi cu putință.

Chiar dacă sunt de câteva zile în fotolii, au prins a zburătăi și alte vietăți de prin jilțuri...

Dimineață, savurând cafeaua și țigara, vorbeam cu vietățile celea de prin cuiburi; le-am spus că „vă dau la Europa Liberă, să știe o lume că sunteți bravo”, dar „vouă, da-da, vouă, să vă fie rușine!” - mă răstesc la cele două rândunele care își lipesc cuibul foarte greu, supărător de greu. „Uite, le zic, noii guvernanți s-au apucat de treabă; chiar dacă sunt de câteva zile în fotolii, au prins a zburătăi și alte vietăți de prin jilțuri”, dar vouă vă vine greu să zburați mai des și să vă finisați, în sfârșit, cuibul. Ori așteptați ajutoare de la rândunica-de-partid?

Zboară, zboară jigodiile de prin jilțuri - de bine ce le-a fost, unii au uitat și că zboară - „cum se zboară”, pentru că de când s-au făcut șefi, de frică ori devotați, au uitat să rămână și oameni. Simplu, nu: „Nu-i al tău - nu pune mâna!” - le spun și noilor guvernanți.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG