Războaiele pierdute de Rusia și consecințele acestora reverberează în ziua de astăzi. Istoricii fac paralele între războiul din Ucraina și ambițiile strategice ale Rusiei de-a lungul a două secole.

Ambițiile Rusiei i-au adus, de-a lungul istoriei, înfrângeri dezastroase. De la Războiul Crimeii, până la Primul Război Cecen, Rusia a suferit pierderi semnificative. Războaiele pierdute și consecințele acestora reverberează în ziua de astăzi. Istoricii fac paralele între războiul din Ucraina și ambițiile strategice ale Rusiei de-a lungul a două secole.

Firul roșu care traversează toate războaiele pierdute de Rusia este planificarea proastă, subestimarea inamicului, și, mai ales, dorința de expansiune. Experții mai vorbesc și despre percepțiile greșite ale relațiilor internaționale de care au dat dovadă liderii ruși, fie pe vremea țarilor, fie în perioada comunistă, sau astăzi, în Ucraina.

Primul război modern. Războiul Crimeii, 1853 – 1856

Războiul Crimeii este numit, adesea, primul război modern. Istoricul Alin Ciupală, profesor la Universitatea din București, a explicat, pentru Europa Liberă, că tehnologia a fost unul dintre aspectele esențiale în acest război. Tehnologia a produs o revoluție în ceea ce privește practica militară, lucru care a însemnat o eficientizare a armelor.

În plus, războiul din Crimeea a fost primul război pe care publicul larg a putut să-l urmărească, datorită apariției primilor fotojurnaliști. Istoricul Alin Ciupală spune că aceste fotografii de război au reușit să aducă conflictul mult mai aproape de oameni.

Primul fotojurnalist a fost, de fapt, un fotograf român care începuse să publice pozele din război în presa vieneză. Carol Popp de Szathmari a realizat, în 1843, primele dagherotiptii, prima tehnică reușită de fotografiere.

După 1848, Rusia nu a fost mulțumită să rămână în sfera ei tradițională de influență, devenind o amenințare tot mai vizibilă pentru Europa. „În aceste condiții, puterile occidentale vor sprijini adversarul tradițional al Rusiei, Imperiul Otoman”, spune Alin Ciupală. Iar în 1853, în jurul Imperiului Otoman este construită o coaliție formată din Marea Britanie și Franța.

Această coaliție a reușit să blocheze victoriile Rusiei în zona balcanică și să distrugă flota rusă din Marea Neagră, ca apoi să înainteze în Crimeea. Acest lucru a obligat Rusia să confrunte războiul la ea acasă, pentru prima oară în istorie.

În final, Rusia a pierdut războiul. Istoricul spune că victoria nu a fost una militară categorică, însă Rusia a pierdut din punct de vedre logistic. În lipsa unui sistem de căi ferate bine pus la punct, Rusia nu a reușit să aprovizioneze aliații de pe fontul din Crimeea.

„În schimb aliații, pe mare, aprovizionau propriile trupe într-un interval mult mai scurt, de doar trei săptămâni”, relatează Alin Ciupală. Acest aspect logistic a determinat Rusia să își accepte înfrângerea și a dus la semnarea tratatului de la Paris, a cărui principal aspect a fost blocarea ascensiunii Rusiei în Europa.

Tratatul de la Paris a avut un efect domino și pentru România. Franța a adus în discuție unirea principatelor, lucru care a dus, în 1857 la convocarea adunărilor ad hoc. În 1858 adunările ad hoc adoptă, categoric, principiul unirii, iar în 1859 are loc Unirea Principatelor.

„Războiul din Crimeea reprezintă un exemplu, pe care poate Rusia de astăzi ar trebui să îl înțeleagă mai bine”, spune istoricul. El atrage atenția asupra faptului că Rusia nu ia în considerare aspectului echilibrului internațional. Nesocotind acest aspect al relațiilor internaționale, Rusia a reușit să determine apariția unei coaliții anti-ruse care a dus la pierderea războiului.

Războiul care a conturat noile granițe ale Poloniei. Războiul polono-sovietic, 1919-1921

Alin Ciupală descrie războiul împotriva Poloniei de la începtul secolului XX, drept un „gest de mare curaj”, dar și un gest legat de interese strategice. Polonia a reușit să apere foarte bine aceste interese, în 1919.

În a doua jumătate a secolului XVIII, Polonia pierduse din teritorii, fiind împărțită între imperiul rus, cel habsburgic și Prusia. Din ambiția de a recupera granițele, Polonia (A Doua Republică, în perioada interbelică) a reacționat la sfârșitul primului război mondial.

„Unul dintre pericolele majore care amenință refacerea statului național polonez este puterea bolșevică”, spune Alin Ciupală. Polonia a avut de suferit în prima jumătate a lui 1920, după înaintarea armatei roșii care a împins forțele poloneze spre vest, până în Varșovia, lucru care a stârnit interesul vestului. Germania se temea de înaintarea trupelor ruse, motiv pentru care a intervenit.

În august 1920, armata poloneză a câștigat bătălia de la Varșovia (victoria a fost numită „un miracol”) lucru care a dus la semnarea tratatului de la Riga, în 1921 – tratat care a stabilit granițele Poloniei, aducând pierderi Rusiei sovietice.

Consecința cea mai importantă a acestui război a fost blocarea încercărilor Rusiei sovietice de a exporta revoluția bolșevică în alte părți ale Europei.

„Încă din 1918-1919, în Europa, existau numeroase revolte, inspirate de revoluția bolșevică. Vorbesc aici de Germania, mai ales în centrul Europei. Să nu uităm Republica de inspirație bolșevică a lui Bela Kun din Ungaria”, adaugă Manuel Stănescu, cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorice militară.

Victoria polonezilor a deschis și drumul unei relații apropriate cu România. În martie 1921 a fost semnat tratatul de alianță între Polonia și România, care a avut în vedere protejarea granițelor celor două țări. Inamicul nu era numit în tratat, însă, de facto, acesta era Rusia bolșevică, viitoarea Uniune Sovietică.

Războiul de iarnă. Războiul sovieto-finlandez, 1939-1940

Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat împărțirea Europei Centrale și de Est în două sfere de influență, a două puteri totalitare - Germania nazistă și Uniunea Sovietică.

Ca urmare a acestui pact, în toamna anului 1939, Uniunea Sovietică declanșează războiul cu Finlanda. Războiul avea în vedere doar anumite teritorii, spune istoricul Manuel Stănescu. Sovieticii doreau o bază militară pe teritoriul Finlandei.

„Era o luptă David contra Goliat”, spune Manuel Stănescu. Finlanda era departe de a putea face față Uniunii Sovietice, care a folosit peste un milion de oameni în război.

Granița cu Rusia sovietică, și caracterul geografic al țării, i-au ajutat pe finlandezi. Istoricul descrie granița ca pe un „păienjeniș de păduri”.

Condițiile atmosferice din Finlanda au îngreunat, de asemenea, misiunea sovieticilor. Aceștia au suferi, la începutul războiului înfrângeri grele, chiar umilitoare.

Presiunea făcută de Uniunea Sovietică asupra Finlandei s-a dovedit însă puternică, iar în 1940 finlandezii au fost nevoiți să accepte condițiile Uniunii Sovietice. Armata mult mai dotată și mai numeroasă a sovieticilor a avut câștig de cauză. Pierderile au fost însă cutremurătoare de partea sovietică.

Manuel Stănescu spune că, războiul de iarnă este cel care l-a inspirat pe Hitler să își pună în aplicare planurile și să invadeze Rusia un an mai târziu. Pierderile militare au pus, de asemenea, capacitățile armatei roșii sub semnul întrebării, semnalând lipsuri militare foarte mari.

Războiul Rece

Perioada Războiului Rece, dacă ar fi să îi facem un bilanț, a fost o perioadă care a secătuit Rusia, sau care a secătuit Uniunea Sovietică, de unde și rapiditatea și dramatismul dispariției acesteia, spune Cosmin Popa, cercetător în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, specializat în istoria URSS și a Rusiei.

El este de părere că Uniunea Sovietică a pierdut Războiul Rece din cauza incapacităților sale economice, societale și culturale. Presiunea pusă asupra ei de către Statele Unite ale Americii, în particular, este un motiv pentru care statul nu a putut să își mențină existența.

Războiul din Coreea, spune Cosmin Popa, a creat cadrele tipice războaielor fierbinți specifice Războiului Rece. Implicarea Uniunii Sovietice în acest război a fost atât de natură directă, cât și indirectă.

Uniunea Sovietică s-a implicat mai puțin vizibil în acest război, cu scopul de a sprijinii China, mai precis partidul comunist chinez. Lucrurile sunt nuanțate când vine vorba de războiul din Coreea, spune Manuel Stănescu. Acest război nu poate fi catalogat drept o înfrângere a Rusiei.

Însă, în mod indirect, războiul din Coreea a marcat delimitarea dintre sprijinul oferit de blocul comunist țărilor din Asia și sprijinul pe care Statele Unite aveau să îl ofere celor care se opunea expansiunii marxismului în lume.

Direct, Uniunea Sovietică s-a implicat prin susținerea aliaților săi chinezi, cu trupe de aviație sovietice, proaspăt retehnologizate, datorită creațiilor tehnologice ale complexului militar german din perioada nazistă, spune Cosmin Popa.

Vietnamul Uniunii Sovietice. Războiul din Afganistan 1979-1989

Vietnamul Uniunii Sovietice, războiul despre care s-a spus că a dus la căderea acesteia, a fost declanșat ca urmare a proiecțiilor greșite ale conducerii partidului comunist.

Stelian Tănase, scriitor și autorul cărții „Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluției”, spune că invazia Afganistanului a fost, printre altele, o încercare a sovieticilor de a pătrunde în Golful Persic, pentru a putea accesa resursele de petrol de acolo și a își crește influența în lumea musulmană.

Invazia Afganistanului „a plecat de la o proiecție politică și informațională greșită, care susținea existența unor largi straturi populaționale dispuse să susțină o intervenție militară sovietică”, spune Cosmin Popa.

Aceste straturi populaționale nu existau, de fapt, e explicat istoricul. Ele au fost o percepție greșită și „rezultatul unui joc operativ inițiat, într-o manieră extrem de inteligentă de CIA”.

Factorul pe care liderii partidului comunist nu l-au luat în considerare înainte de a începe războiul din Afganistan a fost capacitatea clanurilor afgane de a se opune unui invadator extern.

Ceea ce au subestimat sovieticii în Afganistan, acum 43 de ani, a fost capacitatea afganilor de a se organiza. Federația celor șapte seniori ai războiului, care își avea baza în Podișul Panșer, s-au opus invaziei Armatei Roșii, într-o manieră foarte eficientă, spune istoricul. „Podișul Panșer a fost declarat cucerit de către Armata Roșie nu mai puțin de 12 ori”, subliniază el.

El mai explică că, un factor important în succesul luptei de rezistență afgană a fost capacitatea lor de a se organiza, astfel încât teritoriile eliberate de trupele sovietice erau imediat administrate prin structuri societale tradiționale, loiale opoziției religioase.

Aceste structuri administrau și împărțeau justiția și se asigurau că ajutoarele venite din Occident ajungeau la mulți dintre cei care aveau nevoie și care au strâns, pe toată perioada războiului, dovezi cu privire la crimele de război comise de sovietici în Afganistan.

Stelian Tănase spune că momentul crucial a fost acela în care Occidentul a început să îi ajute pe luptătorii afgani. „S-a simțit imediat echipamentul”, spune el.

Numărul tot mai alarmant al morților au îndoliat satele și orașele Uniunii Sovietice, iar populația a început să devină îndoielnică despre războiul din Afganistan. „S-a creat o psihoză, o stare negativă a populației față de războiul din Afganistan”, explică Stelian Tănase.

Cosmin Popa spune că războiul din Afganistan poate fi privit din două perspective. Una înaltă, uitându-ne doar la faptul că, după retragere, Armata Roșie controla 80% din teritoriul țării și s-a dovedit eficientă în a împinge rezistența către granița cu Pakistan. Altă perspectivă, cea apropriată, arată că Uniunea Sovietică a dovedit o mare neglijență în acest război.

În zilele premergătoare invaziei, trupele aviatice sovietice, fără a se coordona cu autoritățile civile, au aterizat, în mijlocul zilei, pe aeroportul din Tashkent, unde se aflau mulți turiști sovietici străini. „A devenit foarte clar că Uniunea Sovietică pregătește ceva pentru Afganistan”, relatează Cosmin Popa.

Altă greșeală comisă de Uniunea Sovietică a fost faptul că, în primele zile ale războiului, și-au menținut toate comunicațiile în frecvențe deschise, lucru care le-a permis afganilor să intercepteze și să anticipeze mișcările lor militare.

În plus, Uniunea Sovietică nu s-a putut retrage, pur și simplu, din Afganistan. Ar fi fost primul război pierdut, în adevăratul sens al cuvântului, de la invazia Poloniei din 1919. Într-un final, Mihail Gorbaciov a acceptat prețul de imagine, dorind să repare economica țării.

Însă înfrângerea a avut urmări serioase și a pus sub semnul întrebării capacitatea Uniunii Sovietice de a se menține ca stat. Stelian Tănase spune că războiul din Afganistan este unul dintre factorii care au dus, într-un final, la colapsul Uniunii Sovietice.

Un război neașteptat de lung. Primul Război Cecen 1994-1996

„Primul Război Cecen a fost, iarăși, o operațiune prost planificată politic, prost pusă în practică și care a ținut nepermis de mult pentru nevoile unui război modern”, spune istoricul Cosmin Popa. La fel ca în alte cazuri, Rusia și-a planificat acțiunile militare, pornind de la succesul sigur.

Planificare proastă a însemnat că Rusia nu a acordat atenție suficientă aspectelor care au dus la eșecul răsunător.

Bombardamentele asupra Ceceniei au început în ajunulul Crăciunului din 1994. Armata rusă a început atacurile cu gândul că Icikeria va fi cucerită până în anul nou. „Lucrurile s-au desfășurat cu totul altfel”, explică istoricul.

Primul război cecen a continuat tradiția militară sovietică începută în Afganistan. Strategia Rusiei a fost să exercite presiune asupra populației civile, cu scopul de a decupla rezistența și de a slăbi susținerea societății. „Ceea ce încearcă să facă și acum în Ucraina”, completează profesorul.

Structura armatei ruse era o replică a structurii sovietice, lucru care a oferit un plus de eficiență, explică profesorul. „(Operațiunile militare) și-au bazat, în bună măsură, succesul pe terorizarea populației civile cu scopul lipsirii de suport social.”

Practicile Rusiei din primul război cecen, mai spune profesorul, împrumută din practicile Germaniei în al Doilea Război Mondial. Profesorul face o paralelă cu ideologia nazistă care își are fundamentele teoretice și ideologice într-un sentimente de superioritate culturală, intelectuală și rasială.

Acest sentiment a fost prezent și în primul război al rușilor în Cecenia. Profesorul este de părere că politica Federației Ruse se bazează pe un sentiment profund de nesiguranță la granițele Rusiei, în rândul vecinilor țării.

Firul roșu astăzi?

„Deci, iată că nimic nu este întâmplător în istorie” punctează Cosmin Popa. „Dacă ne uităm bine și atent vom găsi precedente foarte multe pentru situația de astăzi.”

Vorbind despre războiul din Afganistan, Cosmin Popa spune că putem vedea multe similarități cu ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina. El mai este de părere că Putin reprezintă o excepție în lungul șir de lideri ai Rusiei.

„Excepția o reprezintă Putin”, relatează Cosmin Popa. El spune că președintele rus s-a crezut atât de inteligent și atât de puternic încât să creeze, prin forța singură a Rusiei și prin capacitățile sale politice, circumstanțe internaționale care nu existau. „Numai că planul lui s-a dovedit a fi falimentar”, subliniază el.

Stelian Tănase face o paralelă între conducerea Rusiei în timpul Războiului Rece - „un sistem închis” - și cea de astăzi. E vorba de aceeași comandanți, aceleași școli în care sunt instruiți, aceeași ofițeri, aceleași programe, aceleași proceduri. Dezinformarea populației sovietice de pe vremea războiului din Afganistan este aceeași dezinformare pe care o vedem astăzi în Rusia când se vorbește de războiul din Ucraina.

Cosmin Popa este de părere că dezinformarea ajunge și la conducerea guvernului rus. El numește felul în care autoritățile percep informațiile strategice drept o „psihoză de consum intern”, care traversează întreaga istorie a țării.

Manuel Stănescu nu este de părere că pierderile Rusiei pot fi numite un șir de înfrângeri, iar toate războaiele au avut un context specific. „Fiecare dintre ele are o anumită particularitate”, spune cercetătorul.

Ceea ce leagă războaiele Rusiei, în schimb, este dorința de expansiune a acestei țări și încercarea europenilor de a opri această expansiune. Războiul din Crimeea a fost primul episod, iar de atunci, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Manuel Stănescu este de părere că războiul de astăzi este, într-o oarecare măsură, tot un război al Crimeei.

Pe de altă parte, Stelian Tănase crede că războiul din Ucraina își are rădăcinile în dezmembrarea Uniunii Sovietice. Prin invazia Ucrainei, Putin vrea să demonteze acordurile din 1991 dintre Rusia, Belarus și Ucraina. Președintele rus vede dezmembrarea URSS-ului drept o tragedie politică.

Conflictul din Ucraina este încercarea lui Vladimir Putin de a întoarce istoria înapoi, spune Stelian Tănase.

Acest articol a fost realizat de serviciul românesc al Europei Libere.