De când Rusia a atacat Ucraina, regiunea transnistreană a fost privită ca un potențial factor de risc pentru securitatea Republicii Moldova.
Nu trebuie să fii expert în domeniu, e suficient să te uiți pe hartă: enclava separatistă e ca un ghimpe în coasta Ucrainei, care duce un război pentru supraviețuire cu o Rusie setoasă de revanșă imperială. În Transnistria sunt dislocați în jur de 1 500 de militari ruși, staționați ilegal, a căror pretinsă misiune este protejarea depozitelor de muniții de la Cobasna, mai sunt soldații din „misiunea de pacificare” și formațiunile paramilitare separatiste.
Toate aceste trupe se pot mobiliza și lovi Ucraina din spate, în cazul în care armata lui Putin ar ajunge la Odessa și ar face joncțiunea terestră cu Transnistria. De asemenea, pot ataca sau provoca destabilizări majore și în Republica Moldova. Diversiunile din luna mai, acele explozii de care conducerea separatistă s-a disociat, dar nu a întreprins nimic pentru identificarea făptașilor, păreau să anunțe „dezghețarea” conflictului de la Nistru. Din fericire, nu s-a întâmplat.
Înainte de agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, subiectul Transnistria „băltea”, ca multe altele, în Republica Moldova. Chișinăul, desigur, își reînnoia periodic declarațiile privind nevoia retragerii trupelor rusești din GOTR (fosta Armata a 14-a) și înlocuirea misiunii militare de pacificare din Zona de Securitate cu o inspecție internațională civilă. Se reuneau uneori „simpozioniștii” din formatul „5 plus 2”, se mai dădea câte o bătălie seculară pentru plăcuțele „neutre” de înmatriculare auto, se discuta despre echivalarea sau recunoașterea unor diplome de studii transnistrene…
Nu se întâmpla nimic spectaculos. Aceleași tracasări ale școlilor cu predare în limba română sau șicane la adresa sătenilor din Dubăsari care nu erau lăsați să-și lucreze pământurile. Răpirile de persoane de către agenți transnistreni agitau un pic atenția opiniei publice, dar se stingeau rapid ca evenimente mediatice, interesând doar familiile afectate și organele de stat, extrem de zgârcite în informări și, probabil, și în acțiuni.
Rutina și repetitivitatea acestor situații ar fi trebuit de mult să oblige autoritățile moldovene să-și elaboreze niște mecanisme de intervenție mai eficiente, să anticipeze de pildă că pe 1 septembrie, la deschiderea anului de învățământ, vor avea loc alte provocări ale separatiștilor împotriva școlilor subordonate Ministerului Educației de la Chișinău. Nu se făcea nimic și incidentele se reluau, fără ca demersurile cetățenilor moldoveni din stânga Nistrului pe lângă autoritățile de la Chișinău să aibă vreo finalitate.
Fostele guvernări ale Republicii Moldova, fals proeuropene, preferau „business as usual”, adică tolerau sau încurajau afacerile ilegale cu regimul separatist, oferind beneficii contra peșcheșuri. Înfloreau scheme de corupție „transfrontaliere”, de felul celei cu energie electrică (unul din multele dosare penale în care este cercetat Dodon). În rest, la lumina zilei, Chișinăul protesta formal, negocia formal, făcea „pași mici” spre nicăieri, doar pentru a bifa o agendă, iar funcționarii respectivi să-și ridice salariile.
După cum tot formale erau și lupta anticorupție sau declarațiile de integrare europeană. Guvernanții știau că ușile Bruxelles-ului sunt închise, că maxim ce s-a putut obține a fost Acordul de Asociere și, mai ales, eliminarea vizelor de călătorie în Vest. Exodul forței de muncă moldovene a luat amploare, dar a mai scăzut presiunea din „cazanul social”, urcată la cote insuportabile din cauza sărăciei.
Noua putere, rezultată în urma alegerilor din 2020-2021, debuta și ea destul de timid în problematica transnistreană. Abia războiul declanșat de Rusia în Ucraina a modificat datele problemei. Republica Moldova a obținut alături de Ucraina, statul de candidat la aderare, credibilitatea guvernării actuale de la Chișinău a permis României și altor state-prietene să se implice mult mai energic în susținerea acestei cauze. La fel și în dosarul transnistrean au apărut condiții pentru identificarea unei soluții.
Cum va arăta această soluție încă nimeni nu știe, dar ea nu va pune sub semnul întrebării independența statului, spunea într-un interviu recent vicepremierul pentru reintegrare, Oleg Serebrian: „Dorim regiunea transnistreană în componența Republicii Moldova, dar nu cu orice preț”. Este o precizare fundamentală. După cum la fel de inacceptabilă este o reintegrare care să pericliteze aspirațiile noastre europene.
Și Planul Kozak prevedea Transnistria „în componența Moldovei”, dar a unei Moldove federative, cu drept de veto pentru Tiraspol în politica externă și de fapt în orice chestiune esențială. Moscova a spus mereu că recunoaște „independența și integritatea Republicii Moldova”, dar că nu-și va retrage trupele decât după găsirea unei „soluții politice” la conflictul transnistrean, adică un model care să mențină Moldova în sfera ei de influență, nu altfel.
Pe fundalul războiului din Ucraina, actuala guvernare a adoptat unele decizii curajoase. A interzis rotația trupelor rusești din GOTR cu folosirea utilităților de pe malul drept, a anunțat Tiraspolul că de la 1 august curent orice traversare a frontierei de stat a Republicii Moldova de către „oficialii” transnistreni va trebui notificată în prealabil autorităților de la Chișinău. În sfârșit, au căpătat mai multă coerență și preocupările pentru întărirea armatei naționale, în pofida declarațiilor belicoase, previzibile ale lui Krasnoselski, Ignatiev și a rumorilor Moscovei. Tot mai mulți oameni din Transnistria solicită pașapoarte moldovenești ca mijloc de supraviețuire.
Moldova urmărește cu sufletul la gură derularea războiului. Știm cu toții că deznodământul acestuia va decide nu doar rezolvarea conflictului transnistrean, ci și destinul Republicii Moldova, destinul întregii Europe. Crizele economice adiacente sunt un preț pe care-l plătim, cu speranța că pacea… „ploaia” care va veni va schimba fața lumii în bine.
Punctele de vedere exprimate în acest acest articol nu reprezintă neapărat poziția postului de radio Europa Liberă.
