Ocazia unui nou interviu cu „decanul” jurnaliștilor din „departamentul românesc”, cum se numea redacția în „biro-engleză”. Mircea Carp.
„Aici Mircea Carp, sa auzim numai de bine” era semnătura de radio a celui care ani de zile a realizat „Programul politic”, programul de politică internațională.
Dramele personale din viața lui Mircea Carp s-au suprapus, au reflectat dramele istoriei moderne: în timpul celui de la Doilea Război Mondial face școala de ofițeri de la Berlin, lupta pe frontal de Est, este rănit la Smolensk si apoi decorat, se muta pe frontal de Vest si e din nou decorat, dar în 1946, după venirea comuniștilor este dat afara din armata, arestat și bătut. Pleacă din Romania în 1948 trecând granița în mod ilegal si se stabilește pentru început în Statele Unite, unde lucrează câțiva ani în diplomație înainte de a ajunge la Radio Europa Liberă, de acolo la Vocea Americii, pentru a reveni la Radio Europa Libera la sfârșitul anilor ’70.
Europa Liberă: Dl Carp, începutul anilor 50 (ai secolului trecut), cum ați început să lucrați la Europa Liberă?
Mircea Carp: „Pur și simplu, vărul meu, Matei Ghica, lucra deja acolo, la Europa Liberă, și m-a adus la Mișu Fărcășanu și i-a spus: „Uite, a venit Mircea Carp din Europa...”
Europa Liberă: Mișu Fărcășanu era directorul?...
Mircea Carp: „...directorul secției române a Europei Libere la New York. Și m-a angajat imediat crainic și am lucrat crainic, îmi era foarte interesant cum se făceau programele, pentru că anumite programe ca „Revista presei” sau comentarii și altele trebuia să le înregistrăm pe discuri. Acestea nu se citeau live, pentru ca să nu se facă greșeli care trebuia să fie ușor de corectat altfel, dar marea tragedie era că trebuia să repeți de atâtea ori ce aveai de citit, ca să nu faci greșeli de pe disc, fiindcă atunci trebuia închis discul și luat de la început.”
Europa Liberă: Cât de mare era redacția la New York?
Mircea Carp: „Dar nu era mare, cred că erau poate doar vreo 4-5, îmi pare rău, dar nu-mi mai aduc aminte decât de Mișu Fărcășanu și de Dinu Alimănișteanu era, lucra și el acolo, și pe urmă erau de regulă luați, ca să spun așa, de afară unii freelancers, cum am fost și eu până când am trecut la Vocea Americii tot ca freelancer.”
Europa Liberă: Când Europa Liberă și-a mutat sediul de la New York la München?
Mircea Carp: „Da. Din câte-mi aduc eu aminte redacția principală era la New York și eu am terminat partea mea cu Europa Liberă, am trecut la Vocea Americii și pe urmă de acolo am plecat la Washington, când s-a mutat Vocea Americii la Washington odată cu toată organizația de conducere, să spunem, a elementelor nu de propagandă, dar de difuzare de știri pentru Europa și, în special, pentru Europa de Răsărit.”
Europa Liberă: Ce impact a avut alegerea președintelui Dwigt D. Eisenhower?
Mircea Carp: „Alegerea în mijlocul comunităților naționale ungară, română ș.a.m.d. a avut foarte mult impact, adică noi am avut impresia că eliberarea țărilor est-europene bate la ușă, dar, mă rog, lucrurile s-au dezvoltat altfel și-mi aduc aminte că împreună cu niște colegi de la secția maghiară, cehă și alții am făcut o scrisoare adresată lui Eisenhower în care îl felicitam și ne exprimam speranța că lucrurile se vor schimba. Această scrisoare era, de fapt, o singură coală mare de hârtie, jos semnată de câte un reprezentant de la fiecare din serviciile respective. Această pagină goală voia să însemne că oamenii de acolo nu pot să-și exprime părerea și că deci, prin reprezentanții lor de la New York, cei de la Europa Liberă, își exprimă speranța ș.a.m.d. că se vor schimba lucrurile în politica americană.”
Europa Liberă: V-ați întors la Europa Liberă, la sfârșitul anilor ’70, la München. Cum ați găsit, cum vi s-a părut redacția Europei Libere de limba română de la München, față de începuturi?
Mircea Carp: „Bine, era cu totul altceva. La New York era o redacție mică, așa că eu am găsit o cu totul altă redacție, adică o redacție compactă, o redacție cu directori, cu subdirectori...”
Europa Liberă:...condusă de Noël Bernard pe vremea aceea.
Mircea Carp: „Da, când am venit eu, când m-am mutat era Noël Bernard pe care îl cunoșteam și din faptul că colaboram când eram la Vocea Americii cu Europa Liberă deja în timpurile de avalanșă ale celor două redacții, celor două posturi de radio. Eu m-am ocupat de politica externă și am vrut să mă ocup de politica externă. Eu m-am înțeles, cum v-am spus, cu Noël Bernard foarte bine și când am venit la Europa Liberă, trimis de Vocea Americii, Departamentul de Stat, relațiile lor cu Europa Liberă și cu Bernard Noël, am spus că eu doresc să mă ocup numai de politica externă, dar să folosesc toată experiența mea din cele 14 călătorii de serviciu în ca calitate de corespondent special al Vocii Americii în România, începând cu vizita președintelui Nixon, prima vizită a unui președinte al Statelor Unite în România, și a președintelui Ford care l-a urmat.”
Europa Liberă: Cum era apreciată politica externă a României la Europa Liberă?
Mircea Carp: „Critic, dar obiectiv. Nu intram cum era toată ideea programului de politică externă că noi ne ocupăm de aspectele de acolo – pozitive, negative, cum se întâmplă –, cu dreptul nostru de a comenta. Și eu comentam, aveam programe, aveam un sistem al meu că de la începutul programului găseam câte o frază de politică externă din România pe care s-o transmit ca un fel de deschidere de program și să pot să-mi spun părerea mea despre situația respectivă, lucru care a prins foarte bine la conducerea americană că am putut să împac și capra, și varza, cum se spune în România.”
Europa Liberă: V-ați așteptat la ceea ce s-a întâmplat în 1989, la acele evenimente care au venit în 1989?
Mircea Carp: „Nu. Și mă încumet să spun – am și spus-o întotdeauna – că nu a existat, poate cu excepții mici, cineva care putea să spună cu siguranță că va avea loc și acest eveniment în România. În acea fază premergătoare nu aveam decât speranțe, dorințe ș.a.m.d., adică totuși ce s-a întâmplat în România ne-a luat și pe noi prin surprindere, prin surprindere ca izbucnire a evenimentului, nu prin surprindere că nu eram pregătiți sau nu doream, sau nu... Pentru că așa se dezvoltase situația în Europa de Răsărit că rămăsesem ultimii pe care ne găsea momentul unei modificări în țară la noi. Dar când a venit și a fost singura țară unde a venit cu sânge, din păcate, sau poate cu atât mai bine, rămâne de văzut ce va scrie istoria obiectivă românească, deocamdată e foarte departe încă de a fi o istorie obiectivă. Asta-i părerea mea.”
Europa Liberă: Revoluția din 1989 a schimbat radical modul în care a funcționat redacția după aceea?
Mircea Carp: „Bine, sigur că a trebuit să recunoaștem că au existat schimbări în România sau că au existat schimbări în România care, de fapt, nu erau schimbări ș.a.m.d., adică noi am continuat să prezentăm – acum eu vorbesc de programul politic –, să prezentăm situația așa cum era ea, cu modificările sau lipsa de modificări sau ce se întâmpla în România sau în relațiile României cu țările est-europene, Statele Unite ș.a.m.d. Adică ideea fundamentală a programului nostru, și nu numai a programului politic, a fost de la început până la sfârșit că noi prezentăm situația așa cum este în România, de exemplu. Așa cum este! Sigur că asta ne permitea, spre deosebire de Vocea Americii, unde am lucrat 20 și ceva de ani, spre deosebire de Vocea Americii, unde trebuia să ținem seamă în anumite prezentări de politica Statelor Unite. Vocea Americii era Statele Unite Europa Liberă era independentă, autonomă, era altceva, avea cu totul alte obiective, cum știi și mata foarte bine.”
Europa Liberă: Acesta era conceptul de radio-surogat, cum se spune în engleză, deci un fel de post de radio național, numai că era în afara țării, spre deosebire de Vocea Americii. Europa Liberă era un post de radio al românilor pentru români.
Mircea Carp: „Da!”
Europa Liberă: Nu reprezenta politica niciunui stat?
Mircea Carp: „Nu reprezenta politica nimănui absolut, nici a Statelor Unite, dar fără discuție că programele noastre trebuiau să țină seama, așa ca și Europa Liberă și Vocea Americii – adevărul și numai adevărul. Am greșit și noi - și Vocea Americii și Europa Liberă, nu-mi mai aduc aminte exact, dar vreau să vă spun că, dacă am greșit uneori, nu în politica generală, poate la un anumit eveniment, totdeauna am avut grijă ca să rectificăm nu sub forma: iertați-ne, vă rugăm, am greșit, dar să reparăm lucrul într-o formă ziaristică, într-o formă civilizată și fără să facem caz de lucrul acesta, pentru că de greșit fundamental nu am greșit - zic eu - cât am fost și la un post și la celălalt, n-am făcut greșeli de politică românească și de politică externă a Occidentului față de inclusiv Statele Unite, bineînțeles, față de România, în cazul nostru. Îmi aduc aminte, eu am fost la Vocea Americii când a avut loc cutremurul și am fost trimis imediat și am transmis din România...”
Europa Liberă: Ați fost în România după cutremur, imediat?
Mircea Carp: „Imediat, în 24 de ore am fost la București. Și îmi spunea mie Noël Bernard mai târziu: „Ah ce aș fi vrut să fie acolo împreună cu tine...” Și-i zic: nu e nimic, data viitoare... Și eu puteam să transmit știri care erau foarte ascultate de lume pentru faptul că erau de la fața locului și Vocea Americii la ora aia era foarte ascultată. Europa Liberă venea cu știri în plus și avea oamenii ei, avea crainicii ei care știau și sigur că românul voia deodată să știe exact ce s-a întâmplat nu știu unde. Eu nu aveam toate posibilitățile astea, pentru că eram corespondent oficial.”
Europa Liberă: La Vocea Americii?
Mircea Carp: „La Vocea Americii. Era o problemă că nu aveam la ora aia contact... de Europa Liberă vorbesc, la fața locului, dar, mă rog, și-a făcut foarte bine datoria, eu am stat o săptămână și am constatat de la oamenii cu care stăteam de vorbă, fie oficial, fie neoficial. „Da, știm asta, că a transmis Europa Liberă, dar voi de ce n-ați transmis-o?”. Ba zic, am transmis-o și eu, dacă era el atât de atent, dar sub altă formă...”
Europa Liberă: Cum s-a schimbat după ‘89, până la urmă, totuși s-a schimbat modul în care funcționa redacția, faptul că exista între timp un birou, aveam relații directe cu țara spre care transmiteam?
Mircea Carp: „Da, sigur că da, dar la început nu așa de..., adică totuși redacția de la München era baza din toate punctele de vedere și încetul cu încetul Bucureștiul a început să se dezvolte de la câte 1-2 corespondenți, care formau zisul birou, pe urmă s-a format un birou cu șefi și cu mai mulți corespondenți care erau angajați și care aveau sediul lor la București și care erau contactați de lume din România, ziariști, mă rog, alți oameni de radio. Și biroul de la București devenise, într-un fel, a doua Europă Liberă.”
Europa Liberă: În ‘95 a fost ultima emisiune de la München, după aia s-a mutat sediul la Praga.
Mircea Carp: „Da.”
Europa Liberă: Ați fost la Europa Liberă, în München, până în ultima zi?
Mircea Carp: „Am rămas cu cei de la Știri și îmi aduc aminte, cu Edelina Stoian am trecut din cameră în cameră, am deschis ușa, nu era nimeni, era noaptea, am închis ușa la 11-12 noaptea când se închidea și pe urmă am trecut pe coridor și, înainte să ajungem la biroul Știrilor, am zis: acum închidem și Știrile și ne-am întors, am apăsat amândoi pe... (Avem fotografie, aș vrea să v-o dau, că e o fotografie istorică.)”
Europa Liberă: Și a doua zi dimineață, la ora 2 și jumătate, am făcut eu primul buletin de știri de la Praga.
Mircea Carp: „Ce frumos, foarte frumos!...”
Europa Liberă: Când ați ajuns la New York, când ați început să lucrați în acea încropire de redacție, v-ați gândit că e un post de radio care o să existe 70 de ani?
Mircea Carp: „Nu, categoric, nu, pentru că pur și simplu nu am crezut că situația va rămâne a fi așa, că țările est-europene nu vor fi eliberate de americani sau măcar situația schimbată politic ș.a.m.d., deci nu puteam să ne gândim că un post de radio care face lucrul acesta - vorbesc, cu prietenii mei, cu Mișu anume -, pentru că politica nu mai trebuia să fie aia. Noi, țările noastre erau libere și, deci, Europa Liberă nu-și mai avea nici un rost, nu? Ei bine, toată chestiunea s-a schimbat pas cu pas, cum se spune astăzi, și în momentul acela de la biroul mic românesc de la New York a săltat încetul cu încetul, întâi la München, unde s-a dezvoltat mult - și nu numai serviciul românesc, și celelalte - și pe urmă la Praga. Cred că ne-am făcut datoria, cred că a fost un... și cu mult simț..., mă rog, poate cuvântul „patriotic” astăzi e mai nu știu cum, dar și cu sentimente românești, și cu sentimente sau de țară sau de lucruri, dacă nu vrei să ai termeni mari „patriotic” sau cutare, sunt și alți termeni, dar oamenii care au lucrat erau oameni de valoare.”
Europa Liberă: Cum v-ați defini misiunea Dvs.? Lucrați la Europa Liberă, pentru că...
Mircea Carp: „Eu am fost ofițer de carieră, mi-a plăcut și am vrut să fiu ofițer, soarta politică din România a schimbat lucrurile și a trebuit să plec. După închisoare, după dat afară... În străinătate am avut norocul că de la început am găsit în America Europa Liberă.
Din momentul acela, mi-am dat seama că eu pot să-mi fac datoria pentru țară nu cu sabia cu cât credeam eu că mi-o fac cândva, ci pur și simplu cu microfonul, că se combina radio, se combina România, se combina presă, se combina adevărul. Am crescut de la început mai ales cu Vocea Americii și pe urmă cu Europa Liberă că noi vrem să vorbim despre democrație, dreptate, să vorbim despre drepturile oamenilor, niște teme care venind dintr-o țară europeană le știam, trecuserăm prin ele, dar nu eram așa de... închegați în aceasta. Or am găsit la Europa Liberă că pot să vorbesc despre lucrurile astea. Sigur că am învățat lecția, că vorbești în anumite cadre, că nu poți să..., programele tale nu sunt, unele puteau să fie ale mele, altele nu erau, dar m-am simțit că sunt într-un loc unde dacă nu mai pot să-mi fac cariera aia terminată pe care o visam eu cândva, totuși că mă găsesc într-o carieră. Dovadă este că am rămas și astăzi sunt, cred că, decanul presei române din exil sau cum vreți s-o numiți.”
Europa Liberă: Aveați o formulă de a încheia emisiunile, așa era?
Mircea Carp: „Da. „Să auzim numai de bine!”, care, de fapt, așa cum am scris-o și am transmis-o de la Praga într-un program nu era și n-a fost a mea niciodată. A fost o vorbă din poporul român de nu știu câtă vreme. Căutându-mi un sfârșit de program, mi-a venit această frază în cap - „Să auzim numai de bine!” - și am zis că acest salut combină mai multe lucruri: „să auzim”, „să auzim”, deci, ăi din țară și noi de dincoace „să auzim”, nu? „numai de bine”, păi, toată lumea vrea. Deci, fraza era compusă: radio - „să auzim” și între vorba românească „numai de bine”. Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, deci, să auzim numai de bine!”
