Linkuri accesibilitate

Radmila Popovici: Viața e prea scurtă pentru a cunoaște fie și o părticică infimă din toate câte sunt


Radmila Popovici

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu scriitoarea Radmila Popovici.

Poetă, scriitoare, textieră. S-a născut la 31 august 1972 în satul Florițoaia Veche, Republica Moldova. Absolventă a Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău, este membră a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.

Încă de la început, poezia Radmilei Popovici a atras atenția publicului. Poeziile sale sunt traduse în limbile: franceză, italiană, germană, spaniolă și engleză. A participat la Târguri de carte, inclusiv la cel de la Paris cu câteva volume de poezie apărute la Editura Vinea, București – toate traduse în franceză: „Iseult arrive” („Intimatum”), traducere de Olivier Martin-Grâce; „Unique” („Unicat”), traducere de Victoria Sicorschi; „La laide” („Urâta”), traducere de Sorin Barbul. Poetul Christian W. Schenk a tradus în limba germană o selecție de poezii de Radmila Popovici – „Geronnene wege” („Cărări închegate”), Editura Dionysos, Rhein, 2019. La începutul anului 2020 îi apare – „L’eau qui boit ses mains” la Editura Junimea, Iași, care este traducerea în franceză de către Victoria Sicorschi a volumului „Apa care își bea mâinile” (2018), iar la sfârșitul aceluiași an, Editura ARC îi scoate de sub tipar un alt volum de poeme „Vene și artere” ilustrat de aristul plastic Teodor Buzu. Chiar în aceste zile a lansat un nou volum de micropoeme „PoEsențe” în colaborare cu renumitul pictor Lică Sainciuc.

În 2017 a realizat volumul de interviuri „Reconstituiri cu Ileana Popovici”, Editura Adenium, Iași – un dialog cu mătușa ei, care este o personalitate notorie în televiziunea, muzica și cinematografia românească. Radmila Popovici a scris versuri pentru sute de melodii care au devenit populare în Republica Moldova și în România, precum și versuri pentru spectacole de muzică și teatru.

Așadar, Luni

A mai trecut o noapte cu somnul dat peste cap, soarele nu mai e așa îndrăzneț ca ieri – un batalion de nori are grijă să nu-l scape-n lume, iar eu n-am deloc chef să părăsesc căldura de sub plapuma din patul de acasă de la Florițoaia, unde am evadat să-mi încarc ochii de flori și verde, plămânii – de aer dulce, inima – de lumină și, cel mai necesar – să-mi curăț mintea pentru câteva săptămâni înainte. Fac un efort, îmi prepar o cafea la ibric în timp ce beau o cană plină cu apă din fântână. Ah! această apă, vie la propriu! Îi „prăjesc” Vivianei, tot pe apă, un ou de găină fericită de casă pe care-l voi aranja pe o felie proaspătă de pâine coaptă de sora mamei, îi opăresc (la ceai) flori de mușețel culese ieri și frunze de mentă, pentru că la 9:30 are ultima lecție online („dezvoltarea personală”) din acest an școlar, unul nu mai puțin ciudat ca cel din 2020. Conexiunea e slabă, aici la țară, dar nu se compară cu o zi mai mult alături de mama căreia sfârșitul lunii mai îi aduce amintiri grele încă de când a murit sora mea (ca azi), iar de trei ani, pe 26 – și tata. Nici n-o întreb cum a dormit noaptea, pentru că știu... N-am dormit ambele. Iar greutatea din sufletul ei este și a mea. Ies să-mi beau cafeaua afară, sunt numai 12 °C, tocmai a plouat, dar știu că mâine îmi va fi dor și sete de acest aer. Mă gândesc la singurătate. La satul meu ca din basme, la nebunia nebuniei salcâmilor înfloriți care te amețește la propriu cu aroma dulceagă, iar văzuți din vârful dealului, aceștia seamănă cu niște nori sau insulițe albe. Îmi stăruie pe retină cimitirul, cu mult mai înnoit în cruci în acest an decât în mulți alții. Mi se face teamă pentru mama, dar nu las gândul să se cuibărească. Îi propun să meargă la noi, dacă i-i greu. Refuză categoric. Numai nu vara. Iarna – mai treacă-meargă. Da’ puii? Da’ grădina? Da’ via? Da casa’...? De n-ar fi copila alergică la polen, ar rămâne pentru mai mult timp la bunica. Unde, că la a treia zi se-ncepe...

Facem ce facem, mulțumiți de norocul că sâmbăta și duminica au fost frumoase, ne luăm rămas bun, mama își ascunde lacrimile, rămâne la poartă ca o floare, ca o lumină palidă, ca o umbră – toate la un loc, iar noi ne îndepărtăm, ca să întâlnim pe drum un câmp doldora de maci înfloriți și să plutim printre ei ca-ntr-un paradis roșiatic.

Acasă mă așteaptă un sac de fotografii de la lansarea de joia trecută. Le frunzăresc, apoi le privesc mai atent. Ce ochi are Victoria Tihonova! Fotografiile ei (sur)prind totdeauna partea luminată a lumii. Și a mea. În zadar Maestrul mi-a spus că eram nervoasă. Ba chiar fotografiile divulgă exact ceea ce simțeam: bucurie, exaltare, împlinire. N-am îndrăznit să-mi afișez râsul pe rețele, deși râdeam de-a binelea! Vorba unui bun prieten: „Nu arăta lumii fericirea, că îndată ți-o face praf.” Deseori îmi răsună sfatul lui, am și pățit-o. De ce nu suntem capabili să ne bucurăm unii de alții, unii pentru alții? Cel puțin, să nu ne urâm. Să lăsăm în pace locșorul temporar de sub soare al fiecăruia. Temporar! Atât de temporar, cât căderea unei comete. Ce „viermi” ne rod pe dinăuntru, că nu știm nicidecum, nici în epoca atingerii de stele, să ne înțelegem? Mă simt uneori o mare naivă, dar mi-e mai bine cu această naivitate. De aceea îmi mai pun astfel de întrebări. Da. Mă voi bucura deschis când o fi de bucurat – și pentru mine, și pentru alții, și voi suferi discret când o fi de suferit. Mai trec prin fotografii. Eram mulțumită. Sunt și acum. Și de carte, și de oamenii care ne-au fost și ne rămân aproape.

O sun pe mama: „Am ajuns bine! Cum te simți?” Mama oftează: „Am uitat să vă dau sarmalele... Ce să fac, ce să fac?”

Marți (Ziua Copilului)

Nu mă pot trezi. Mă simt de parcă am tras în plug. Aseară am adormit ca înghițită de-o gaură neagră. Cutreieratul dealurilor și al pădurii, nopțile albe la țară, emoțiile de toate culorile și lista lungă de treburi urgente și-au pus amprenta. Dar poate și vremea. Biata copilă. Avea plănuit pentru astăzi un picnic cu fetele. „Iar afară plouă, plouă...” Știi ceva?, îi zic mai mult decât întreb și continui: să vină la tine cine vrea din prietenele tale, încercați să vă bucurați de această zi așa cum este ea! N-a fost necesar să repet. Copiii au sărbătorit pe cinste. Râdeau atât de frumos și molipsitor, că nu puteam nicidecum să mă concentrez la ale mele. Voiam să fiu cu ele, lângă ele, ca ele – în toate! Dar aveam de mers la „Cartego”, de luat cărțile care se cuvin autorilor, apoi să duc exemplarele maestrului acasă (a fost ideea mea), acolo aveam să văd nuferii de culoare roz îmbobociți dar timizi din cauza timpului răcoros, tufarul de trandafir – absolut pitoresc, pe cățelușa Clopo și pe mâța Zbânța care m-au copleșit cu privirile și suitul lor în brațe. Tot acolo am gustat cireșe – primele din acest an – dulci (altoite) și amare (sălbatice). Mai mult, aveam s-o zăresc pe Doamna Valentina Rusu Ciobanu pentru câteva clipe bune, să aflu detalii noi despre Chișinău, despre familia Sainciuc, să stăm de vorbă cu soția pictorului, o Doamnă pe care o admir de la prima vedere. Ca să nu lungesc – Ziua Copilului s-a încununat și pentru copiii care suntem, eu și Lică, într-o atmosferă de poveste în curtea copilăriei dânsului. Viviana mă aștepta acasă cu o bucată de tartă rămasă. A mers ca unsă cu o cană cu lapte fierbinte.

Miercuri (ZACS la Geneza)

În sfârșit – odihnită! Dar fără soare. Temperatura de afară – nu mult peste zero. Lumea face glume pe rețelele de socializare: „a venit vara – se poate ierna în voie” (ceva în acest stil). Îmi scot notițele: planuri, urgențe, datorii. Datorii am puține și nu e vorba de bani, ci și de promisiuni. Încerc să nu le am deloc, datoriile, pentru că-mi creează insomnii. O sunt pe Doamna Valentina, îi comunic că sunt gata să-i aduc noua carte „PoEsențe” pe care i-am promis-o după lansare. Dânsa, ca de obicei cu vocea-i caldă, îmi sugerează să nu fac două drumuri, ci unul – după ce voi scrie Jurnalul Săptămânii (pe care îl scriu chiar acum, la 00:50, în noaptea de joi spre vineri). Fac o pauză... și accept cu drag. Îmi place să scriu aceste jurnale. E al treilea pentru EL și, de fiecare dată, ele mă prind în perioade speciale. (Adorm, reiau mâine).

Mă văd cu Victoria Tihonova la un ceai, îmi povestește cum în timpul lansării i s-a defectat camera, iar Aurel, cameramanul și vechiul nostru prieten, a salvat situația împrumutându-i-o pe a sa. Din spusă în spusă, ajungem să-i pomenim numele jurnalistului Igor Kornilov. Îmi place să-i citesc postările și interviurile. Victoria îi laudă inteligența și simțul umorului, iar eu încerc să nu pierd printre gânduri o notiță (am programat pentru vineri-seară un dialog cu el care va viza poezia, presupun, sau teatrul). O, era cât pe ce să-mi scape! Suntem în 2 iunie, da? Da! Astă-seară se joacă „ZACS” la „Geneza ART” și am promis că voi merge. Bine am făcut! De mult n-am jucat, am impresia că a fost un vis frumos aventura mea actoricească. De mult n-am simțit mirosul inconfundabil al spectacolelor – fiecare spectacol are aromele proprii. De mult n-am trăit emoția spectatorului și astăzi se va întâmpla. Poate voi și râde. E comedie doar. Dar până atunci, am de scris ceva și de călcat un munte de haine. Călcatul hainelor înseamnă o emisiune, două-trei ascultate în căști. Mi-am prefăcut de câțiva ani fiecare ocupație a mâinilor în ceva și pentru urechi, adică ceva de audiat. Viața de om e mult prea scurtă pentru a cunoaște, fie și o părticică infimă din toate câte sunt pe lumea asta. Aflu, de exemplu, de la Elon Musk cât este de importantă formularea corectă a întrebărilor, ca universul să le audă și să răspundă la ele, inclusiv atunci când îl întrebăm despre existența acelui C(in)eva care stă în spatele a tot și toate, deși marele inventator și inovator afirmă că nu este religios în sensul tradițional al cuvântului. Ascult acest interviu de câteva ori. Așa procedez de fiecare dată cu ideile care mă ating – trag de ele sau trag ele de mine până iese ceva din asta. Fie și un vers. Fie și o poezie.

Intru în hol (ca-n rol) cu emoție. Văd chipuri cunoscute. Sunt ale spectatorilor fideli ai teatrului meu. O zăresc pe Stela M., i-arăt cu degetul la față, nu pricepe din prima secundă, dar în a doua înțeleg, din zâmbet, c-a înțeles că am arătat cu degetul spre masca de in cu două frunzulițe brodate cu mâna ei, mască pe care o port la ocazii speciale. Sala e plină ca-n vremurile bune. Pare uluitor – după un an și ceva, mai mult sau mai puțin, de groază. Mă prind că mintea mea se întreabă: oare câți din acești oameni au imunitate la virus? Mă așez chiar în primul rând și aștept ultimul gong. Începe. Cu doi ochi privesc, dar cu un altul revăd concomitent spectacolele anterioare, cabina de machiaj, rolurile mele, repetițiile, acordeonul... Acordeonul care are și el un rol chiar în această comedie ușor grotescă, nebunatică și, pe alocuri, voalat-tragică. Realizez că de această sală și scenă mă leagă multe, prea multe ca să fiu detașată. Nu, nu-i posibil să mă detașez, pentru că e o filă de viață foarte colorată și scrisă de-a mărunțelul. Și-mi aparține.

Aplauze. Bis. În cabina de machiaj persistă aceeași atmosferă de după spectacol. Una câte una, se scot perucile, sprâncenele, genele, de data aceasta și „țâțele” (băieții au roluri feminine care, apropo, li se potrivesc de minune!). Pot să le îmbrățișez pe toate femeile acestea, dar încep cu Milisa Gologan, cea mai tânără actriță, căreia îi și ofer buchețelul de boboci de bujori. Bujorii din obrajii ei sunt atât de fragezi! Îl rog pe Mihai să aibă grijă de acordeon ca de ochii din cap, pentru că... Pentru că o parte din tata respiră prin acel buduf.

Joi (până la amiază)

Deschid pagina de Facebook, citesc postarea Ioanei Isac. Zâmbesc ca un soare desenat de un copil. Unii oameni sunt atât de sinceri și se bucură atât de viu pentru alții (și pentru colegi!!!), de-ți vine să-i ungi pe pâine. Așa este Ioana. Tocmai de aceea sunt mulțumită că i-a plăcut cartea noastră. Și mie îmi place poezia ei, gusturile, ținuta, dezinvoltura și, nu în ultimul rând, bonomia. Pot spune că mi-a făcut ziua. Trebuie să ajung în centru, iar când revin, o invit numaidecât pe Viviana la plimbare, cu toate că vântul a înnebunit mai ceva ca salcâmii. Copila aceasta m-a dat gata aseară cu pictura ei. Venisem târziu de la teatru. Adormise, dar îmi lăsase un mesaj. Azi, însă, mi-a arătat fotografii cu toate „durerile” prin care a trecut (de la guașă la creion, de la creion la acuarelă, de la acuarelă la stropi de apă și din nou la guașă, ultima fiind cea care a salvat lucrarea). Nu s-a predat, n-a aruncat-o, s-au chinuit împreună ca să iasă ceva bun din tot chinul. Îmi place! Mult! Simt cum respiră culorile. Mă și tem să mă bucur, pentru că n-a mai pictat de aproape un an. Credeam că se repetă istoria Paulei cu cântatul. Exact la vârsta pe care o are acum Vivi, Paula n-a mai vrut să cânte. Se transforma fetița mea. Mă înduioșează până la lacrimi această trecere, uneori prea bruscă, de la pui de om la om mare. Mă copleșește, mă și doare. De aceea nu mai pot strânge hainele din care ele ies. E un sentiment...

Mergem să cumpărăm căpșuni și să mai stăm de vorbă. Avem ce să ne povestim.

Vineri. Iar e Vineri?

Constat că mi-e mai simplu și-mi vine mai natural să scriu jurnalul post-factum, decât la timp. Micul haos din Mașina Timpului meu era mai creativ. Acum caut să spun ceva despre această zi și n-am habar ce anume. De parcă aș sta în fața camerei-video, ceea ce mă face să dictez, parcă, mersul zilei, iar aceasta fură din trăirea firească. Ei bine, vremea s-a mai înviorat (am ieșit azi o dată), vântul nu s-a potolit definitiv. Pot să adaug că cerul era foarte frumos adineaori, că textul pentru cântec, scris aseară, a fost acceptat și va fi înregistrat astăzi în studio, că papagalul Sky îmi cântă la ureche, că și Dianei M., o cititoare împătimită pe care am îndrăgit-o din postări, apoi aievea, i-a plăcut cartea, că mama se simte mai bine (tocmai am vorbit cu ea la telefon – avea să se ocupe de căpșunile din grădină și noi... cumpărăm), că mai târziu voi merge să-i ofer interviul despre care pomeneam miercuri lui Igor Kornilov.

Îi citesc Vivianei ce am scris, am nevoie de opinia cuiva drag, dar ea se grăbește să iasă (în sfârșit!), cu fetele pentru ziua de 1 iunie. Mi-e prea dor de Paula. Va veni acasă pe la mijlocul lui iulie. S-a oferit, după examenul de Licență, să facă parte din echipa Biroului Electoral de la Haga. Este a treia oară când se implică benevol și cu multă seriozitate în procesul electoral. Îmi place această calitate a ei. Mă încântă și performanța ei universitară. O studentă venită din Moldova s-a situat și s-a menținut printre primele 10% din cei mai buni studenți ai Universității Erasmus din Rotterdam! Nu e deloc puțin, nici pentru ea, nici pentru un părinte. Aștept serile noastre în trei sau în patru (cu bunica). Atunci totul devine armonios și dulce, ca mierea de mai din stupii de acasă, tot mai puțină, pe care o voi savura îndată ce voi pune punctul (sau puncte-punctele).

Interviul cu Igor Kornilov are loc în limba rusă, dar este foarte sincer și neașteptat de inspirat, ținând cont că de mult nu am mai vorbit rusa. Este pregătit, întrebările sunt interesante – aceasta întotdeauna îl responsabilizează și-l înalță pe intervievat. Durează mai mult de o oră, dar nu mă seacă de energie ca-n alte cazuri. Din contră. Victoria Tihonova nu l-a lăudat nejustificat.

O sun pe Doamna Ursu și-i spun că sunt într-o mică întârziere cu Jurnalul. Mă calmează, cu vocea-i caldă ca de obicei, și-mi spune că mai am câteva ore la dispoziție. Ajung acasă și adaug aceste câteva fraze. Mai e puțin și ziua de vineri va rămâne pe această filă.

P.S.

Ceva îmi spune, de la un timp, că sunt așteptată. Foarte așteptată. E o așteptare mare. Marea...

XS
SM
MD
LG