După ratificarea Tratatului de la Paris de către Franța, obținerea ratificărilor de la puterile care, până la acel moment, nu au dorit să se angajeze în problema Basarabiei – Italia și Japonia - devenea opțiunea prioritară a diplomației românești. În contextul relațiilor româno-italiene din perioada interbelică, ratificarea Unirii Basarabiei cu România de către conducerea Italiei (1927) este un moment cu o valoare simbolică specială. România și Italia aveau poziții și interese aproape identice în ajunul confruntării armate dintre anii 1914 şi 1918, iar tratativele de pace s-au reflectat în relaţii bilaterale excelente – până la ostilitatea fățișă din anul 1940. Sub acest aspect, chestiunea Unirii Basarabiei cu România și ratificarea întârziată a acesteia în Parlamentul Italiei joacă un rol central în orice încercare de a reconstitui cursul confruntărilor și disputelor în relațiile celor două state.
Italia a ratificat documentul abia în anul 1927, acesta devenind, pe parcursul anilor 1920-1927, o chestiune importantă în raporturile româno-italiene, cu implicații internaționale mult mai largi. Cum a fost posibil ca Italia să ratifice abia în anul 1927 tratatul semnat cu 7 ani în urmă – la 28 octombrie 1920 – de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România? Care au fost conjuncturile și cauzele acestei întârzieri? Ce mecanisme și realități au făcut ca diplomația italiană să ezite atât de mult și ce a determinat în ultimă instanță ratificarea tratatului? Cum a fost reflectat acest eveniment în publicațiile periodice italiene și europene ale timpului? La toate aceste întrebări vom răspunde prin acest ciclu de publicații.
În primul rând, România, și Italia au căutat soluții proprii la problemele apărute după război, adoptând măsuri care să asigure stabilitatea internă și externă. România, ghidându-se în politica externă de obiectivul „menținerii frontierelor trasate la sfârșitul Primului Război Mondial” s-a apropiat de linia promovată de Franța: conservarea statu-quo-ul teritorial. Această idee deranja Italia, care se afla, în perioada menționată, într-o anumită încordare diplomatică în raport cu Franța.
Italia, la rândul său, după marea conflagrație, a suportat pierderi umane considerabile, devastarea părții de nord a statului italian, distrugerea parțială a flotei comerciale italiene și contractarea unor uriașe împrumuturi. Implicarea Italiei în conflagrația mondială a
costat-o peste 65 de miliarde de lire. Viața economică a fost puternic afectată de război, intrând în criză, remarcându-se creșterea șomajului, grevele, pericolul răspândirii bolșevismului, care au făcut loc fascismului și ascensiunii lui B. Mussolini.
În al doilea rând, ambele țări au fost preocupate de problema ieșirii din criza de după război, iar în perioada 1920-1923 existase o tensiune între Italia și România, în mare parte cauzată de chestiunea bonurilor de tezaur și a tarifelor vamale.
La începutul anului 1923, ministrul Italiei la București a înaintat ministrului român de externe, I. G. Duca, un memoriu în care cerea Guvernului român să asigure egalitatea de tratament italienilor din România. S-a propus încheierea unei înțelegeri economice care să îmbunătățească relațiile comerciale bilaterale. Guvernul italian devenise interesat de petrolul și lemnul românesc, propunând în schimb mașini agricole și mână de lucru specializată. Problemele de ordin economic erau legate și de consecințele reformei agrare, care prevăzuse exproprierea proprietăților rurale, fără a ține cont de naționalitatea deținătorilor acestora. Printre cei nemulțumiți se numărau englezi, francezi, maghiari, evrei, dar și italieni. Mai acut s-a simțit acest lucru în teritoriile provinciilor unite, inclusiv în Basarabia. Cea mai mare opoziție la aplicarea reformei agrare au manifestat-o marii proprietari din Basarabia. Mulți italieni moșteniseră proprietăți în Basarabia, ca și în alte provincii românești, în urma căsătoriilor încheiate de aceștia înainte de anul 1921. În această situație, la 2 ianuarie 1923, ministrul Italiei la București înaintase un memorandum prin care acuza Guvernul român de tratament diferențiat al proprietarilor de origine italiană. Pe parcursul anului 1923, s-au înregistrat mai multe plângeri și adresări, inclusiv către Liga Națiunilor, în legătură cu pierderea de către latifundiari, supuși italieni, a unor proprietăți din Basarabia.
În cele din urmă, o motivație aparte în explicația acestei ezitări era chestiunea relațiilor diplomatice cu URSS, care, după încercările eșuate în cadrul conferinței de la Genova (10 aprilie - 19 mai 1922) și al celei de la Viena (27 martie - 12 aprilie 1924), de a contesta drepturile României asupra Basarabiei, a reușit, totuși, să se facă recunoscută internațional de jure (1924) și chiar să creeze RASSM (octombrie 1924).
Italia a stabilit relații diplomatice cu URSS la 7 februarie 1924, semnând în grabă un tratat de comerț și navigare ce-i permitea deschiderea unei largi piețe de desfacere în Est. Începând cu anul 1924, odată cu recunoașterea internațională a URSS, s-a intensificat dinamica insistențelor oficialilor români la Roma în chestiunea ratificării tratatului privind Basarabia. Cursul ascendent al raporturilor economice italo-sovietice a dinamizat și relațiile diplomatice româno-italiene. Chiar și Mussolini recunoștea, în august 1924, asiduitatea și insistența diplomatului Alexandru Lahovary, șeful legației române la Roma, în chestiunea Basarabiei.
Pe parcursul anului 1924, chestiunea Basarabiei a stat în epicentrul corespondenței diplomatice Roma-București și Roma-Moscova. „Prudența” diplomaților italieni era dictată mai mult de teama de a nu deteriora considerabil raporturile Italiei cu URSS (printre altele, Italia a fost primul stat european care a stabilit relații comerciale intense cu porturile sovietice de la Marea Neagră, îndeosebi cu Odessa, iar la conferința de la Genova diplomații italieni au acționat cu multă promptitudine pentru reluarea „necondiționată” a raporturilor economice cu Uniunea Sovietică). Putem admite că diplomația italiană a încercat să folosească raporturile româno-sovietice în interese personale, de ordin mai mult economic, pentru a restabili relațiile economice și comerciale cu Rusia Sovietică.
În corespondența perioadei dintre diplomații italieni de la Moscova și Roma se întâlnesc foarte des referiri la diplomația dintre Japonia și URSS. Japonia, care și ea trebuia să ratifice Tratatul privind Basarabia – era legată prin mari interese de statul sovietic (mai ales pe coastele siberiene). Uniunea Sovietică oferea Japoniei piață de desfacere pentru produsele sale industriale, dar și pentru emigrația japoneză. Italia era extrem de atentă la relațiile economice ale acestei țări cu Rusia Sovietică. În acest context, cu ocazia negocierilor acordului comercial italo-sovietic, ambasadorului N. Kerjențev, seful legației sovietice la Roma, i s-au oferit încredințări verbale în sensul că „Guvernul italian nu intenționa pentru moment să ratifice Tratatul Basarabiei”. „Dosarul” Basarabiei era legat plenar de raporturile cu URSS, relații care Italia, din mai multe motive evidente, nu dorea să le tulbure sau să le compromită.
În septembrie 1924, la Roma a fost trimis Alexandru Constantinescu, ministrul agriculturii și domeniilor, pentru o întrevedere cu Mussolini. În cursul ei s-a convenit ca Mussolini să ia contact cu ambasadorul sovietic la Roma pentru a încerca reglementarea problemei Basarabiei într-un mod amical și discret. În cadrul unei audiențe, Mussolini i-a declarat că, în contextul tratatului privind Basarabia, el va ține cuvântul dat de Italia și va examina forma legală sub care va fi efectuată ratificarea. Mai mult, s-a oferit să intervină pe lângă Soviete, astfel încât acestea să recunoască Unirea Basarabiei cu România. În ce condiții? Printr-un schimb: Basarabia contra tezaurului României la Moscova (nu este clar din context dacă oficialul român a acceptat această inițiativă).
Întâlnirile și corespondența diplomaților români și italieni au continuat și pe parcursul anului 1925, relevante pentru primăvara anului sunt cele între ministrul de externe I. G. Duca și ministrul italian baronul Pompeo Aloisi, șeful legației Italiei la București, în cadrul cărora oficialul român a insistat asupra ratificării tratatului de Unire a Basarabiei cu România, chestiune la care Aloisi a răspuns că nu considera oportună ratificarea acestuia, invocând diverse pretexte, printre care și că „România boicotează Italia în rezolvarea mai multor chestiuni, inclusiv financiare”.
Problema a fost acerb discutată în Parlamentul României. Până și Nicolae Iorga a făcut, în ziua de 7 mai 1925, o interpelare cu privire la politica externă a României, interpelare care a ajuns la Mussolini și care prezenta situația politicii externe românești. Iorga caracteriza politica externă a României (cu spiritu-i critic cunoscut) în felul următor: cu Franța relațiile sunt doar călduțe, pentru că unele cereri economice ale României au fost respinse. Referindu-se la Anglia, Iorga afirma că în acele momente România nu ar avea nicio relație cu aceasta, dacă nu ar fi la mijloc influența lui Titulescu. Cu Italia, relațiile României nu au atins cota potrivită, spunea Iorga, cu Italia nu se colaborează la nivelul oportunităților, nici măcar în plan economic.
După aceste dezbateri a urmat un schimb activ de scrisori oficiale între București și Roma. În vara anului 1925, au avut loc mai multe vizite ale oficialilor români în Italia, inclusiv a regelui Ferdinand I.
Divergențele și tensiunile dintre Italia și România au scăzut în perioada anilor 1925-1926, inclusiv datorită schimbărilor din politica internă a țării (schimbarea guvernului). Un rol aparte în această privință l-a avut generalul Alexandru Averescu, bun cunoscător și iubitor al Italiei, prieten apropiat cu generalul Pietro Badoglio. Averescu a reușit să aducă raporturile dintre cele două state pe linia de plutire, înlăturând divergențele și tensiunile anterioare. Anume odată cu venirea sa la putere s-a pavat calea spre ratificarea tratatului basarabean, fapt pe care-l vom releva în articolul următor.
Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.
