Se vorbeşte mult în aceste zile despre bunătate, despre milă, despre filantropie. Se vorbeşte despre faptul că trebuie să fim buni, nu răi. O să-mi permit şi eu cîteva reflecţii despre răul din Moldova.
Fireşte, mai tot omul are cîte un păcat şi poate chiar ceva rău în el. Dar am impresia că în Republica Moldova, de la 1991 încoace, există un tărîm al răului, un tărîm care se remarcă prin răutatea sa. E vorba de zona politicii autohtone pe care o văd ca pe o întruchipare a răului suprem. Perfidia, făţărnicia, minciuna, hoţia, trădarea, corupţia, pofta neostoită de acumulare a lucrurilor, bîrfa – toate acestea înfloresc în zona politicii moldoveneşti din zorii tranziţiei. Am impresia că tot ce are mai rău moldoveanul în el ia forme exacerbate de cum acesta intră în structurile puterii. După 25 de ani de fojgăială politică sterilă, a venit timpul să remarcăm deosebirea flagrantă dintre sloganurile electorale frumoase şi realitatea searbădă.
Politica influenţează toate celelalte dimensiuni ale existenţei, otrăveşte cotidianul. Nu poate să fie bine în alte domenii, dacă răul tronează în zona politicului. Am ascultat deunăzi un vox populi făcut de o colegă de breaslă în provincie. Oamenii îi numeau pe politicienii autohtoni tîlhari şi mişei. De pe palierul cotidianului dezolant, zona politică moldovenească e văzută ca un tărîm al răului.
