O chestie curioasă mi se întîmplă mie încă din zorii tranziţiei, stimaţi ascultători. De la 1991 încoace am tot întîlnit o sumedenie de cetăţeni care făceau fetişuri din unii politicieni autohtoni. Eu, mai sceptic fiind, îmi exprimam reticenţa, ziceam că nu am încredere în politicienii iubiţi de acei cetăţeni. Şi se iscau polemici.
Cetăţenii mă criticau, mă apostrofau, îmi reproşau absenţa patriotismului. Mi se spunea că trebuie să avem în cineva încredere ca să facem ţara mai frumoasă. Eu rămîneam sceptic, iar peste o vreme vedeam că aveam dreptate, căci fetişul se prăbuşea, apărea într-o lumină mai proastă decît cea iniţială. Şi admiratorii lui înşişi erau pătrunşi de decepţie: „Păi, parcă părea omul sincer şi onest la început, părea un patriot, dar acum nu mai pare…”
De-a lungul timpului mi s-a reproşat faptul că privesc cu circumspecţie mulţi politicieni autohtoni. După reproşuri, peste o vreme, cei care mă criticau luau apă-n gură sau recunoşteau, cu voce gîtuită, că am avut totuşi dreptate, că idolii nu erau chiar idoli. Repet, mi se întîmplă asta de la 1991 încoace. Nu am întîlnit încă un politician moldovean care să pună interesul Patriei mai presus de interesul personal. Iar atunci cînd văd un nou fetiş apărînd la orizont, ştiu că peste o vreme acesta îşi va arăta partea slută. Am privit mereu cu circumspecţie fetişurile din arena politică moldovenească. Şi am avut dreptate.
Am avut aici, în anii tranziţiei, o adevărată paradă a fetişurilor, a idolilor care provocau în final dezamăgire. Incapacitatea noastră de a face o ţară normală e şi consecinţa acestei lejerităţi suspecte cu care ne facem idoli. Sunt convins că suspiciunea ne-ar fi ajutat mai mult decît proslăvirea unor indivizi care roade nu aduc.
