E uluitor pur şi simplu cum o simplă cameră de filmat îi bagă-n sperieţi pe moldoveni. Te apropii de oameni, pe stradă, cu o cameră de filmat. Vrei să discuţi despre viaţa de zi cu zi, despre realitatea economică sau socială, adică vrei să vorbeşti despre lucruri serioase, nu să faci băşcălie de cetăţeni. Dar mulţi cetăţeni, văzînd camera de filmat, îşi acoperă faţa cu mîinile şi dau bir cu fugiţii.
Unii sunt foarte sfătoşi, îţi povestesc o sumedenie de lucruri, îi fac cu ou şi cu oţet pe guvernanţi pînă în clipa în care vrei să-i filmezi. Atunci nu mai vor să vorbească, se sperie şi îţi spun că nu vor să aibă probleme. „Dar ce probleme pot să fie?” îi întrebi nedumerit. „Ei, nici nu ştii de unde sare iepurele…”, îţi spun cu un soi de complicitate şi refuză să mai discute.
Un cetăţean între două vîrste, stabilit în Germania, îmi vorbea cu dezgust despre conducătorii autohtoni. Am vrut să-l filmez şi cetăţeanul s-a făcut roşu ca racul. „Dar trăiţi acum în Germania. De ce vă temeţi?”, l-am întrebat. „Eu mai vin din cînd în cînd aici. În principiu, ar trebui să-ţi spun ce cred, dar mai bine e să tac”, a spus cetăţeanul şi a plecat.
Un soi de frică mare planează în aer ani de zile aici. Teama că cineva te va vedea vorbind la televizor şi… îţi va crea probleme. Şi parcă ţara e democratică, şi parcă avem conducători – fani ai democraţiei şi libertăţii, şi parcă ne integrăm în UE, iar frica asta e endemică. În definitiv, ce ţară e aceea în care cetăţeanul e speriat de camera de filmat ca de bombe?
