Pentru mine evenimentul cel mai important-halucinant al sfîrşitului de an 2017 a fost o declaraţie a premierului Filip despre raportul Kroll 2. Pavel Filip a justificat decizia conducătorilor autohtoni de a nu publica integral raportul Kroll 2 despre hoţia din 2014, sugerînd că publicarea ar fi adus prejudicii de imagine unor persoane nevinovate ale căror nume figurează în raport. „90 la sută sunt oameni onești, care pur și simplu au fost în acest circuit, de aceea nu pot fi făcute publice aceste nume”, le-a spus Filip jurnaliștilor de la Chișinău.
Aţi înţeles, stimaţi ascultători? Mergeţi la culcare, căci nu mai aflaţi niciodată cum stau lucrurile. Domnul Filip a decis deja cine e onest şi cine nu e onest, de parcă ar fi un soi de Procuratură.
De fapt, cum se face că mai cu seamă oamenii oneşti au ajuns în raportul Kroll? Şi dacă ei sunt într-adevăr corecţi şi oneşti, de ce ar trebui să se teamă şi să se ascundă? Dar cum rămîne cu populaţia Republicii Moldova? Aceasta nu ar trebui să ştie ce s-a întîmplat în realitate? Sau raportul, pentru care s-au plătit bani publici, a fost făcut numai pentru informarea conducătorilor? Dacă e aşa, apare imediat o mare nedumerire. Mai mulţi cetăţeni consideră că banii nu puteau fi furaţi fără „acordul” unor conducători. „Şi cum mai pot fi recuperaţi banii dacă numai conducătorii citesc raportul integral?” se întreabă aceşti cetăţeni pe bună dreptate.
În general, lucrurile mi se par simple de tot. După ce aproape 27 de ani clasa politică moldovenească a produs un ocean de decepţie, după ce a fost preocupată cu precădere de propria ei bunăstare, ce preţ mai pot avea cuvintele conducătorilor despre onestitate? Asta e transparenţa pe care trebuie s-o avem într-un stat democratic? Premierul Filip trebuie să decidă cine dintre protagoniştii raportului Kroll este onest? Dar poate are dreptul şi un simplu cetăţean să ştie cîte ceva şi să-ş formeze o părere?
