Gheorghe Cojocaru: „La începutul anului 1991, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a aprobat conținutul întrebării pentru primul și ultimul referendum, după cum se va dovedi, din întreaga istorie a URSS. Cetățenii sovietici trebuiau să decidă dacă doreau păstrarea Uniunii „ca federație înnoită a republicilor suverane egale în drepturi, în care vor fi garantate în deplină măsură drepturile și libertățile omului, indiferent de naționalitate”. Referendumul s-a desfășurat la 17 martie același an, exact trei decenii în urmă.”
Europa Liberă: Despre acel referendum s-a vorbit mult la timpul respectiv. Unii au fost pentru, alții împotrivă. Ex-liderul sovietic Gorbaciov a fost criticat pentru că a pledat pentru o formulă alambicată din care se putea înțelege și una, și alta: și păstrarea URSS, și reformarea acesteia, în același timp. Cum se explică apariția acelei inițiative și ce s-a urmărit în realitate?
Gheorghe Cojocaru: „Inițiativa referendumului a fost lansată atunci, la începutul anului 1991, însă a trebuit să fie adoptat mai întâi un cadru normativ-legislativ, pentru că, deși conform Constituției URSS, subiecții federației sovietice aveau dreptul la autodeterminare până la secesiune, nimeni nu știa cum se poate realiza acest drept. Legea privind dreptul republicilor unionale la secesiune de URSS a fost denumită legea non-secesiunii, pentru că instaura un traseu plin de piedici, care transforma dreptul la desprindere de Uniunea Sovietică într-un pariu, făcând-o cu totul impracticabilă. Întrebarea propusă la referendum conținea mai multe contradicții în sine, urmărindu-se și păstrarea, și înnoirea Uniunii, în același timp. Obiectivul lui Gorbaciov era să obțină un sprijin popular cât mai larg pentru a menține un centru pan-unional atotputernic în raport cu republicile care revendicau deja suveranitatea și independența proprie.”
Europa Liberă: E bine să amintim în ce atmosferă s-a desfășurat și care au fost rezultatele acelui plebiscit. Ce a reușit și ce nu a reușit atunci Gorbaciov?
Unele republici, ca cele baltice, Georgia, Armenia și Republica Moldova, au boicotat referendumul din 17 martie...
Gheorghe Cojocaru: „Să amintim că, în ajunul referendumului, Gorbaciov a primit la Kremlin vizita secretarului de stat american, James Baker, care i-a amintit că Statele Unite recunoșteau URSS în frontierele începutului de an 1939. Gorbaciov n-a avut nicio reacție la îndemnul secretarului de stat de a da libertate republicilor și a le lăsa să plece, cramponându-se de legile în vigoare și de caracterul „indivizibil” al Uniunii Sovietice. Unele republici, ca cele baltice, Georgia, Armenia și Republica Moldova, au boicotat referendumul din 17 martie, iar Rusia și Ucraina au inclus pe buletinul de vot întrebări suplimentare vizând consolidarea sprijinului popular pentru suveranitatea lor națională. Peste 76% sau 113,5 mln. de cetățeni sovietici au votat atunci „pentru”, iar circa 22% sau 32,4 mln. de oameni au votat „împotrivă”. Dacă Gorbaciov interpreta aceste rezultate ca pe un vot covârșitor în vederea înnoirii URSS, conservatorii dimpotrivă considerau că au obținut sprijinul pentru menținerea vechii Uniunii Sovietice. Astfel, referendumul nu numai că n-a clarificat datele problemei, ci prin recurgerea la o formulă obscură a deschis cutia Pandorei, relansând dezbaterea asupra Uniunii cu și mai multă adversitate.”
Europa Liberă: Și totuși, Republica Moldova, alături de popoarele baltice, nu a participat la acel referendum din 17 martie 1991, chiar dacă prin unitățile militare sovietice și la unele întreprinderi cu subordonare directă centrului, adică Moscovei, s-a votat așa după cum se știe. Ce mesaj se transmitea la Moscova, lui Gorbaciov, prin acel refuz de a merge la plebiscitul pan-unional?
Gheorghe Cojocaru: „Neparticiparea la referendumul de acum trei decenii a dat un semnal politic clar că Republica Moldova, alături de alte republici, nu mai dorea să-și lege soarta de „federația înnoită” sovietică și că rămânea fidelă cursului spre suveranitate și independență națională.”
