Linkuri accesibilitate

Reflecții despre hierofania socialistă


Leninismul, în variile sale etape, a fost ceea ce Ken Jowitt a definit drept un „moment catolic” în istorie, în timpul căruia „cuvântul universalizant ideologic a căpătat trup instituțional, iar rezultantul complex instituțional (abil standardizat și ierarhizat) a reușit să domine semnificativ multiple culturi, autonom de caracteristicile acestora”. Formula althusseriană a acestui fenomen își menține validitatea doar prin inversarea frazeologică: leninismul a fost o nou tip de praxis al filozofiei. Explicația longevității leninismului în secolul XX poate fi găsită astfel în „promisiunea Marii Revoluții din Octombrie (...) a Uniunii Sovietice ca hierofanie socialistă” (vezi Noua dezordine mondială)

Biografiile elitelor ideologice ale regimurilor de tip sovietic sunt, de cele mai multe ori, nespectaculoase, lipsindu-le elemente de distincție reală. În ceea ce privește Europa de Est și Centrală, cerberii dogmei marxist-leniniste au fost de obicei recrutați din rândurile fracțiunilor moscovite ale partidelor comuniste din țările respective. În Ungaria, József Révai, care inițial a fost unul dintre cei mai promițători discipoli ai lui Georg Lukács, s-a transfigurat după 1945 în „flagelul” intelectualității maghiare. Révai a fost membru al delegației ungare la întâlnirile succesive ale Cominformului în perioada 1947–48, fiind unul dintre cei mai entuziaști doctrinari ai anti-cosmopolitismului și exclusivismului jdanovist. În România, Leonte Răutu și aghiotanții săi au adus cultura națională într-un impas aproape mortal. Similare campanii de subminare și negare a tradițiilor locale și un ethos internaționalist apocrif au fost promovate cu înverșunare de către liderii birocrațiilor propagandistice din fosta Cehoslovacie (de către Vilém Kopecký) și în Germania de Est (de către Kurt Hager). Ofensivele declanșate de acești corifei ai ortodoxiei staliniste s-au concentrat asupra a două „păcate” cardinale: „naționalismul burghez” și „cosmopolitismul fără rădăcini”. Acest motiv al Agitprop-ului în lagărul sovietic a avut și o variantă care exprimă antisemitismul latent al stalinismului din perioada de după 1948, și anume, „cosmopolitismul de grup și neam” (cosmopolitanism of kith and kin). În același timp, „patriotismul socialist” prospera, bazându-se pe o proliferare paroxistică a ritualurilor cultului personalității.

Lipsiți de o identitate distinctă de ideologie, sacerdoții dogmei investeau fără vreun scrupul în „superpersonalitatea” lui Stalin. După disoluția teroristă a ego-ului era normal pentru aparatcici să se auto-proiecteze în mitul Stalin, ca superego instituționalizat. Numai în cazul lui Tito a existat un nivel semnificativ de ambivalență. Pe de o parte, el a susținut entuziast noua orientare internațională a lui Stalin codificată de Jdanov (teoria privind cele două „lagăre”—cel socialist și cel capitalist), dar, pe de altă parte, a considerat această schimbare de linie drept momentul favorabil pentru ca el să-și avanseze propria-i politică hegemonică în Europa de Sud-Est (Balcani). Să numim acest sindrom strategic hegemonism paralel.

Ironia situației a constat în faptul că ruptura dintre cei doi lideri s-a produs exact în perioada în care concepția sovietică și iugoslavă asupra luptei de clasă pe plan mondial se aflau în perfect acord. În 1947-48, Tito a subestimat monopolizarea absolută a puterii de către tiranul de la Kremlin și și-a imaginat că poate beneficia de o marjă (relativă) de autonomie. Ivo Banac preciza în 1988: „dramaticul deznodământ din 1948 a fost direct legat de temerile lui Stalin că Iugoslavia începuse să-și asume rolul de centru comunist regional și implicit potențialele sfidări la adresa Occidentului implicate de o asemenea nouă responsabilitate”. Un element important, rar discutat în România, rămâne radicalismul comuniștilor iugoslavi în acei ani (un fel de „deviere de stânga”), ei urmărind la sfârșitul anilor ’40 o politică de permanentă provocare față de Vest (vezi Ivo Banac, With Stalin against Tito: Cominformist Splits in Yugoslav Communism, Ithaca: Cornell University Press, 1988, p. 29)

Într-adevăr, liderul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (până în 1952 purta numele de Partidul Comunist din Iugoslavia) a inițiat neabătut planurile de realizare a unei confederații comuniste danubiene (care ar fi inclus Iugoslavia, Bulgaria și România) în paralel cu accentuarea asimilării Partidului Comunist Albanez (al cărui nume, în 1948, a fost schimbat în Partidul Muncii din Albania).

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG