Tătarii erau văzuți doar ca ceva mai puțin nocivi și distrugători decât flagelul Apocalipsei.
Crimeea tătară a fost ocupată de Rusia în 1783 (aceeași Crimee în care pe la 1600 încă mai trăiau goți islamizați, cum am mai scris-o aici). Condițiile în care apoi, în URSS, Hrușciov a transferat Crimeea Ucrainei în 1954 rămân tulburi.
De-a lungul celor două secole de la la ocuparea Crimeei de către Rusia, multe au fost proiectele și tentativele de a extirpa prezența tătărească în Crimeea. Unele asemenea proiecte apropiindu-se practic de ceea ce numim un genocid. Dostoievski, de pildă, a fost una dintre primele voci importante în Rusia care au sprijinit ideea deportării tătarilor din Crimeea și a înlocuirii lor cu slavi
Proiectul lui Dostoievski nu a fost luat în seamă atunci, însă Stalin avea să-l realizeze până la ultimul detaliu în 1944, deportând aproape în totalitate populația tătară din Crimeea, simultan cu deportarea întregii populații cecene (lucru despre care am scris aici) și cu o întreagă serie de alte popoare caucaziene despre care am mai scris în textul Olimpiada de la Soci pe locul unui genocid uitat.
Relațiile reale ale hanatului din Crimeea cu Țările Române
O fascinantă lucrare de doctorat încă nepublicată (o teză susținută în 2014 la universitatea din Cluj de către Sergean Osman («Relațiile Hanatului din Crimeea cu Țările Române: 1672-1783») repune la locul cuvenit și sistematic ignorat de istoriografia română realele relații ale Hanatului din Crimeea cu Țările Române (nimănui nu-i va scăpa faptul că 2014, anul susținerii respectivei tezei, a fost anul re-ocupării Crimeei de către Rusia)
Cât despre anul final la care se referă studiul, 1783, acela e anul în care Crimeea tătară a fost ocupată de Rusia. Anterior, descendența presupusă din Genghis Han a familiilor domnitoare din Crimeea a fost recunoscută de sultanii otomani și a conferit hanilor tătari un prestigiu unic în lumea otomană, dar și în cea creștină.
Din această lucrare de doctorat pe care am menționat-o (Sergean Osman, «Relațiile Hanatului din Crimeea cu Țările Române: 1672-1783»), aflăm despre autenticul prestigiu al hanilor crîmleni în Imperiul Otoman, dar și în întregul complex geo-politic al Mării Negre. Mai aflăm și cum « pentru a-și asigura flancul apusean, condiție necesară stăvilirii expansiunii ruse dinspre miazănoapte, hanii tătari au încercat și au reușit prin mașinațiuni diplomatice, să propulseze – cointeresați prin pungi cu galbeni – pe propriii lor pretendenți pe tronurile domnești din Iași și București.
Hani ai Crimeei precum Devlet Giray, cum o mărturisesc și letopisețele moldovene contemporane (Miron Costin, Ioan Neculce), în mod direct, prin concursul abil al capuchehăilor lor din Istanbul, au izbutit să-i impună în Moldova pe frații Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707) și Dimitrie Cantemir.
Ascensiunea Cantemireștilor prin filiera cumpărată a hanilor crâmleni era de notorietate în mediile diplomatice de pe malurile Bosforului. Din Pera, la 23 septembrie 1700, ambasadorul Franței, marchizul de Ferriol notifica regelui său despre demiterea lui Antioh Cantemir, deși aceasta era „creatura” lui Selim Giray, detronare datorată intrigilor lui Constantin Brâncoveanu.»
Mai citim: «Tot din Pera, peste 10 ani, la 16 noiembrie 1710, sir Robert Sutton transmitea la Londra știrea că datorită creditului de care se bucura hanul Devlet Giray, marele vizir a luat decizia de a-i demite pe Yusuf Pașa din funcția de serasker de Tighina (Bender) și pe Nicolae Mavrocordat din dregătoria de „gospodar” al Moldovei și de a- i promova în locul lor, pe Kara Mehmed pașa și respectiv în Moldova, pe Dimitrie Cantemir.»
Tătarii în Bugeac
Scrie Sergean Osman: «Timp de două veacuri, tătarii au format masa principală a populației Basarabiei de sud, schimbându-i nomenclatura geografică, modificând întreaga înfățișare a regiunii, orientalizând-o în chip desăvârșit. Perioada lor de glorie se situează în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când la conducerea lor s-a ridicat Mîrza Kantemir, care se purta ca un mic suveran, cu veleități independente, mai presus de ordinele hanului și ale Sultanului otoman. A fost confirmat de turci ca guvernator al gurilor Dunării. Încercările moldo-polone de a-i scoate de acolo pe tătari au fost zadarnice.»
În lumina acestor fapte, relațiile moldovenilor și valahilor cu tătarii apar deodată într-o cu totul altă lumină. În schimb, citind cronicile, este amețitor să vezi masacrele reciproce la care se dedau până spre vremea lui moldovenii și muntenii unii împotriva altora, fără nicio influență exterioară, fără vreun amestec din afară, sprijiniți alternativ și unii și alții atât de tătari, cât și de turci.
Ba chiar vedem la Neculce cum moldovenii înșiși se puteau deda la crude prădăciuni, jafuri și masacre prin părțile tătărești:
-- "Fiind tatarii din Bugeac duși în oaste la Beci (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași si s-au dus impreună cu cazacii si ardè în Bugeac muierile tãtarce cele burduhoase, le spinteca si punè copiii în pari, și lua bucatele cele tãtãrești, si aducè la Iași multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nefiindu tatarii, nu avè cine să le stè împotrivă."
(Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei)
În această lumină nouă a relațiilor cu tătarii se explică și de ce tatăl lui Cantemir își luase un prestigios nume tătăresc — “kan temir” = “sânge de fier” și pretindea că se trage din hanii de la Krîm/Crimeea)… Prestigiul Hoardei, în fostul imperiu tătar, dar și în imperiul turc otoman al Porții, a fost atât de mare, încât și azi unul din cele mai frecvente nume de familie în Cecenia și în nordul Caucazului este… Kantemir sau Kantemirov.
Dar acel prestigiu s-a răsfrânt și la noi, făcându-l pe Dimitrie Cantemir să spună cu mândrie că neamul lui se trage din Crimeea, „de la Crîm”, de la Han-Tătar și de la cei ai lui atât de mult huliți în legendă.
