Am citit recent studiul clasic al lui Ariton Vraciu „Limba daco-geților” (VRACIU, Ariton. Limba daco-geților. Timișoara: Facla, 1980), pe care, pentru că era lectură obligatorie, o evitasem abil in facultate… Aud că e încă recomandată în universități. Așa și trebuie. Mai rar o asemenea înșiruire anostă de platitudini ascunse sub retorică agresivă.
Vraciu respinge sistematic argumentele lingviștilor mai lucizi prin atacuri indignate care se reduc de fiecare dată la formule precum: „știm bine că”…, „este normal să presupunem că”… „respingem cu tărie concepția greșită a lui X”… „este inacceptabil să presupunem că”… Sub tăvălugul retoric nu ți se oferă nimic concret, precum asemănările limbii române cu albaneza, dat fiind că limba dacă era cel mai probabil o limbă de tip satem, dat fiind că albaneza e, la rândul ei, o limba satem, prezentând mari similitudini structurale cu armeana și cu limbile iraniene, iar puținele cuvinte dace pe care le știm, precum dava = cetate, așezare, iarăși au corespondente iraniene… ca sa nu mai spunem că unele toponime dacice sunt transparente: Germisara, acolo unde sunt si azi izvoarele acelea termale fierbinți știute din Antichitate, poate fi apropiată de iranianul germ, garm = fierbinte, cald (cf. germanic warm)…
Nimic din toate asemenea cugetări oneste și reci la Vraciu, în schimb o înlănțuire de neadevăruri, precum atunci când, pentru a respinge asemănările românei cu albaneza, el spune: „doar limbile înrudite împrumută masiv una de la alta", ceea ce arată sau ignoranță, sau rea-voință… Vocabularul persanei de azi e majoritar împrumutat din arabă, de pildă, fără ca cele două limbi să aibă ceva in comun genetic sau structural…
La fel, lingviștii români „patrioți" pun retoric întrebarea, cum o făcea Graur (citat in RUSSU 1970, p. 80), „când ne-au fost oare albanezii superiori ca să luăm de la ei termeni de civilizaţie precum vatră, moş etc.”?, de parcă împrumuturile între limbi ar indica scara unei competiții culturale care stabilește o ierarhie. Dimpotrivă, englezii au adus din India, din limbile de acolo, cuvinte ca „pijama" (pyjamas) și „șampon” (shampoo) și sute altele, simțindu-se în același timp permanent superiori indienilor.
În sfârșit, pentru a ne arăta în ce retorică provincială se bălăcea Vraciu, dumnealui il numește pe lingvistul I. I. Russu: „cercetătorul clujean"!…
Sigur, lingviștii autentici, precum acest „cercetător clujean” Russu (RUSSU, I.I. Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez. București: Editura Academiei, 1970), sau precum tot atunci, prin anii 1970, Rosetti (ROSETTI, Al. Istoria limbii române. București: Editura pentru literatură, 1968), recunoșteau elemente tulburătoare, structurale mai ales, în română, în comparație cu albaneza.
Pentru lingviştii români de ieri şi de azi, însă, albaneza a rămas un idiom străin, suspect, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin tăcere a intelectualilor şi specialiştilor români intervine teama dintotdeauna de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Ioan Petru Culianu numea „patriotismul greu de consecinţe“.
Şi, desigur, spaima că s-ar putea (ferească Dumnezeu!) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade însuşi nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a românilor cu albanezii decât ca pe un lucru ruşinos, de ocară, de care singurii responsabili sunt românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric într-un moment de autoflagelare, „îşi merită soarta între Paraguay şi Albania“. Cu Albania o nimerise mai bine decât ar fi crezut.
