De la Revoluția Franceză și nobilimea care s-a întors ulterior, după restabilirea monarhiei, până la exproprierile operate de naziști și comuniști în Europa sec. XX, lumea a cunoscut o lungă serie de acte de balet moral, un permanent du-te-vino de confiscări și restituiri, sau retrocedări cum se mai spune.
În multe cazuri, cum se întâmplă cu descendenți ai evreilor spoliați de naziști, nu e vorba doar de imobile, dar deseori chiar și de opere de artă, iar unele sunt încă returnate urmașilor, una câte una, și astăzi, la mai bine de trei sferturi de secol de la încheierea războiului.
Restituirile, în Europa de Est, după 1989, după căderea comunismului, sunt un alt exemplu de justiție tardivă...
Într-un număr nesfârșit de cazuri, victimele nu mai sunt acolo pentru a primi înapoi, iar bunurile și proprietățile sunt returnate urmașilor, desigur după ce își pot dovedi drepturile la tribunal, în cele mai multe din țări.
În același timp, abuzurile au fost, cum era de așteptat, numeroase în procesul acestor restituiri, ca în orice activitate umană aducătoare de profit.
În România, guvernele succesive au căutat să închidă practic toate dosarele restituirilor practic până la aderarea țării la UE, în 2007. În Polonia, în schimb, nici astăzi nu s-a legiferat în totalitate în chestiunea restituirilor.
În unele țări, însă, în mari cazuri politizate, restituirea pune probleme sau nu se realizează. Așa s-a întâmplate în unele țări cu vechile familii regale gonite de pe tron. De pildă, în Italia și Grecia, familiile regale au fost alungate din țară în perioada de după război și li s-a interzis să mai vină vreodată. Chiar și după ce interdicția de a pune piciorul pe solul țării a fost ridicată, după multe decenii, familiilor regale din Italia și Grecia nu li s-a restituit nimic.
Asta contrastează total cu situația caselor regale din estul Europei, unde în Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, casele regale alungate odinioară au fost reprimite cu toate onorurile și au primit înapoi uriașe proprietăți.
În Italia, nepotul regelui Vittorio Emanuele III, Emanuele Filiberto, prezent la București, pentru funeraliile regelui Mihai, s-a plâns atunci, într-un interviu telefonic cu Corriere della Sera, de ezitările clasei politice italiene de a accepta fie și ca rămășițele celui care a fost rege în timpul lui Mussolini să fie aduse în Italia.
Au primit înapoi uriașe proprietăți...
În cele din urmă, președintele Mattarella și-a dat acordul ca osemintele regelui Vittorio Emanuele III să fie aduse din Egipt, unde regele a murit în exil, după abdicare, în 1947, și să fie îngropate în Italia. Nu toată lumea e însă de acord. E vorba de regele care a făcut un pact cu Mussolini și a dus Italia în război de partea Germaniei. La fel cum regele Mihai a făcut o vreme un pact cu Garda de Fier și a dus România în război de partea Germaniei, abdicând în cele din urmă, precum Vittorio Emanuele în Italia.
La fel făcuse Vittorio Emanuele III în Italia, acceptându-l pe Mussolini încă din 1922, semnând legile rasiale și ducând țara în război de partea lui Hitler, motiv pentru care decenii de-a rândul familia regală, casa de Savoia, nu a avut voie să se întoarcă în Italia. Despre restituiri, însă, nici nu poate fi vorba.
****
La aproape trei decenii de când statul R. Moldova și-a asumat să reabiliteze victimele represiunilor fostului regim totalitar comunist, inclusiv prin a le restitui valoarea bunurilor confiscate de puterea sovietică, această obligație rămâne, în mare parte, doar pe hârtie, constată experţii implicați în studierea acestui domeniu. Deşi este garantată printr-o lege specială adoptată încă în 1992, compensarea averilor confiscate presupune o anevoioasă procedură birocratică, derularea de procese judiciare dificile şi îndelungate, costul cărora depășește deseori suma infimă pe care reuşesc să o recupereze victimele deportărilor sau rudele lor, spune avocatul Alexandru
Postica fondatorul unui Muzeu în aer liber în memoria victimelor represiunilor politice amplasat în satul Mereni, Anenii Noi:
„În primul rând, se pune în sarcina persoanelor supuse represiunilor politice să prezinte un şir de acte care este destul de dificil să le obţii, vorbim aici de diferite confirmări, inclusiv extrase din arhive. Or dacă am merge pe bună credinţă şi pe spiritul legii care obligă anume statul să efectueze aceste lucruri ar fi trebuit să existe o procedură mai simplificată de restituire a acestor valori. ”
Alexandru Postica mai notează că multiplele intervenții legislative de natură să faciliteze procedura de recuperare a averilor confiscate au avut de fapt efectul invers decât cel scontat. Iar o bună parte din victime rămân în continuare excluse din proces întrucât se interpretează eronat că ar fi fost deja despăgubite, inclusiv în zorii tranziţiei, când rubla se devaloriza de la o zi la alta:
„Vorbim despre şanse şi posibilităţi diferite ale persoanelor care „au beneficiat” de anumite compensații. Or cei din 1989 au primit compensaţii în sumă de 7 lei, fiindcă vorbim de 7 mii de ruble care peste noapte s-au transformat în 7 lei. Cine a reușit atunci să recupereze valoarea fizică a patrimoniului, adică clădiri, imobile, acei pot fi considerați norocoși. O altă categorice au fost cei din 1994 care au primit 200 de mii de cupoane, ceea ce a însemnat 200 de lei. Dacă punem pe o listă toate aceste categorii vedem că este o discriminare în ceea ce priveşte modalitățile de despăgubire.”
La o recentă întrevedere cu președinta Maia Sandu mai mulţi foști deportați şi cei care le apără drepturile în instanță au cerut, între altele, un audit de recuperare a bunurilor confiscate de regimul sovietic. Alexandru Postica, care a participat la acea întrevedere, spune că e doar una din măsuri asupra căreia se insistă de mai bine de un deceniu:
Să aibă posibilitatea reală să revizuiască acele hotărâri...
„Am propus inclusiv să fie efectuată o analiză minuțioasă a proceselor, a modalităților de despăgubire a persoanelor supuse represiunilor politice astfel încât să fie cumva egalate în drepturi aceste persoane. Or acele persoane care au fost „despăgubite” cu o sumă mizeră să aibă posibilitatea reală să revizuiască acele hotărâri şi să fie puse pe picior de egalitate cu cele care nu au fost despăgubite în anii 90.”
Potrivit avocatului e nevoie de o amplă reformă a proceselor de reabilitare a victimelor represiunilor fostului regim totalitar comunist, întrucât iniţiativele de până acum s-au limitat în mare parte la condamnarea politică a atrocităților din perioada sovietică, dar s-a ignorat partea juridică, tocmai cea care la modul practic ar repune în drepturi victimele represiunilor.
