Revelații post-revoluționare...
Sensul mai larg al momentului 1989 a fost că nimeni (nici măcar comuniștii) nu mai credea că Istoria se află de partea socialismului. Întregul aparat doctrinar de extracție marxistă își pierduse forța de atracție. 1989 a avut implicații enorme și în afara Europei, din Cuba până în Afganistan. În noaptea de Revelion a aceluiași an, un purtător de cuvânt al guvernului chinez comenta pe marginea „pierderii” recente a României, singurul aliat al Chinei în Europa, și anunța că Istoria urmează, de fapt, un traseu zigzagat. Numai că nu existase niciun fel de șerpuire în scrierile lui Marx și Engels, ci doar o singură cale spre progres. E cu atât mai ironic faptul că prima revoluție proletară de succes a fost una anti-socialistă și a debutat pe un șantier naval care purta numele lui Vladimir Ilici. Ne gândim, desigur, la acea revoluție care a adus Solidaritatea la putere în Polonia, în august 1989. Timpul își are propriile revanșe...
Începând cu 1917–1918, atunci când devenise clar că revoluția bolșevică din Rusia va fi de durată și atunci când partidele socialiste deveniseră principalele formațiuni de opoziție în mai multe țări din Europa de Vest, în mintea unora au prevalat anumite ipoteze. Una dintre acestea a fost că inițiativa privată îi favorizează pe bogați, iar socialismul pe cei săraci. În 1989, din Europa Centrală și până în Vietnam, socialismul a fost expus pentru ceea ce este: un sistem care pauperizează și de care săracii încearcă să scape. Acest mit a fost, de fapt, și cel mai greu de explicat, pentru că—nu-i așa!?—socialismul era cel care promisese, pentru prima dată în istorie, sfârșitul sărăciei și înrobirii. Revoluția lui Lenin promisese că omenirea va trăi mai bine, o pretenție care fusese cândva incontestabilă. Evident, condiția precară a Uniunii Sovietice, cel puțin atunci când nu mai putea fi mascată, era pusă pe seama secolelor de opresiune țaristă.
1989 a schimbat toate acestea și le-a așezat într-o matrice naturală. Ceea ce știau cetățenii celor șase țări care aleseseră libertatea între august și decembrie 1989 (Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și România) era că socialismul naște sărăcie și protejează, cum n-o face nimic altceva, privilegiile unei elite îmbuibate, precum familiile lui Erich Honecker în RDG sau Nicolae Ceaușescu în România. Vorbim de o lume a vilelor secrete, a garderobelor ce o eclipsau până și pe cea a Evitei Perón, a banchetelor obscene. Privilegiul socialist devenise o realitate familiară popoarelor opresate ale Europei de Est cu mult înainte ca Occidentul să sesizeze ceva.
Același privilegiu dăduse naștere, mai ales în anii ’60 și ’70, singurei reacții posibile din partea celor forțați să trăiască dincolo de Cortina de Fier: bancurile! „Capitalismul este asuprirea omului de către om, sub socialism este exact invers”. Genul acesta de glume a echivalat cu supraviețuirea spiritului. Sub camuflajul unui vocabular republican, socialismul Europei de Est a recreat sistemul țarilor ruși și al casei franceze de Bourbon. O monarhie secretă, rezervată celor puțini, și o Elena Ceaușescu în pantofi cu diamante purtați la petrecerile rezervate elitei roșii...
Mulți au încercat să explice că nu asta înseamnă socialismul, însă nimeni din Europa de Est nu mai părea dispus să creadă în povești. Devenise important ca și Occidentul să înceteze a mai crede în basmele contrafăcute ale secolului XX. Au fost tocmai economiile de comandă cele care au creat condițiile nașterii unor elite auto-intitulate și ale menținerii privilegiului. Ce fel de sistem competitiv ar fi permis ceva similar? Așa-zisa Casă a Poporului, născută din imaginația maniacului de la București, plină de camere cu podele de marmură pe care prezumatul popor nu le văzuse nici măcar o dată înainte de 1989, era chintesența acestui tip de perversiune semantică. Adevăratul adversar al privilegiului capitalist nu era socialismul, așa cum se convinseseră milioane pe propria lor piele. Economia de stat era cea care prezervase măreția și privilegiile care acompaniază, de obicei, lăcomia capitalistă. Întrebarea la care încă mai căutăm răspuns este de ce ar fi putut cineva să creadă, vreodată, acest lucru?
Dar nimic din toate revelațiile post-revoluționare nu poate consola milioanele de central și est-europeni eliberați de socialism în ultimele luni ale anului 1989. Toți aceștia suferiseră cu mult mai mult decât pauperizare. Fuseseră obligați să ducă existența umilitoare a omului supus, supraviețuind doar prin tăcere și inventivitate. Bucuria lor fusese îmbibată în amărăciune. Există realități dincolo de cuvinte și nume, și ele trebuie amintite permanent. Guvernele care au căzut în 1989 în Europa de Est nu erau doar corupte și ineficiente. Ele erau, de fapt, organizații criminale, moștenitoarele unei tradiții marxist-leniniste dedicată exterminării de clasă și de rasă, la o scară nemaîntâlnită.