Linkuri accesibilitate

Originea limbilor și... cine ar găzdui un afgan?


Se simte deja o oboseală în presă, după evenimentele recente, și senzația că – acum că retragerea din Afganistan e pe cale de-a deveni un fapt istoric – subiectul generează, cel puțin temporar, saturație.

Marea Britanie a fost ultima țară, în afară de SUA și Franța, care a retras sâmbătă seara toți militarii și a încetat toate zborurile din Afganistan, abandonând în urmă un mare număr localnici care colaboraseră cu forțele britanice sau cu agenții guvernamentale și non-guvernamentale.

În weekend, The Observer a descoperit că în săptămânile trecute ministerul britanic de externe nici nu a luat în seamă mii de mesaje de la parlamentari și agenții umanitare care avertizau în chestiunea tragediei afgane. Mii de emailuri au rămas pur și simplu necitite, inclusiv multe care fuseseră anterior marcate ca prioritare de funcționari ai ministerului.

The Times descrie scandalul și furia de acasă în jurul atitudinii nepăsătoare a ministrului de externe Dominic Raab.

În Franța, Journal du Dimanche a publicat ieri un interviu cu Emmanuel Macron, interviu luat la Bagdad, unde Macron a participat în weekend la un summit dedicat stabilizării regiunii, interviu în care el propune crearea unei „safe zone” în Afganistan, pentru a putea continua operațiunile umanitare destinate afganilor.

Dincolo de asta, El Pais, în Spania, consideră că „dezastrul din Afganistan marchează un punct crucial în președinția lui Joe Biden”. Le Monde, în Franța, îl intervievează pe James F. Jeffrey, fost ambasador SUA în Turcia (2008-2010), și în Irak (2010-2012), care spune că ceea ce a lăsat în urmă armata SUA în Afganistan este «o catastrofă».

La nivel practic, însă, regretele politice sunt inutile. La Repubblica, în Italia, îl citează pe președintele Sergio Mattarella, care spune că „e perturbant să vezi atâtea declarații politice în Europa despre drepturile afganilor, când în realitate nimeni nu vrea să-i primească. Asta nu e o atitudine la înălțimea valorilor Uniunii Europene.”

Presa de pe întregul continent caută încă să analizeze dimensiunile fenomenului afgan, care indică aceea că, în lumina faptului că din 15 august încoace circa 120.000 de oameni au părăsit Afganistanul, ei sunt cei care ar fi (sau mai degrabă erau) floarea națiunii, ceea ce înseamnă că fenomenul depășește ce numim în general brain drain.

Președintele italian Mattarella mai pune întrebarea: cine, în Europa, printre cei care se indeignează de cele ce se petrec în Afganistan, e gata să ia acasă o familie de refugiați. (Pe o notă ușor mai ludică, pentru vorbitorii de franceză, site-ul celebrului săptămânal satirico-politic Charlie Hebdo oferă în această dimineață un quiz, un test: „Ați fi gata să găzduiți un afgan?”... Câteva din provocatoarele întrebări ar fi imposibil de formulat pe Facebook fără a risca închiderea contului.)

La Grande Illusion

În Franța, în acest timp, Michel Barnier și-a anunțat candidatura la alegerile prezidențiale din 2022, unde se părea că se va asista iarăși doar la o luptă între Macron și Le Pen.După luni de pseudo-suspans în legătură cu intențiile sale”, fostul negociator al UE pentru Brexit, Michel Barnier, în vârstă de 70 de ani, s-a declarant în mod oficial candidat pentru a reprezenta dreapta franceză în alegerile prezidențiale din primăvara următoare, “în vreme ce cursa se accelerează”, scrie la Londra The Telegraph.

“Ca orice candidat la președinția Franței care se respectă”, Barnier a publicat o carte în luna mai, un jurnal al Brexitului intitulat La Grande Illusion (Iluzia cea mare, precum filmul celebru al lui Jean Renoir), unde descria felul în care negociază Boris Johnson ca fiind “copilăresc” (“enfantin”) și “deloc la înălțime”, pe când el, Barnier, și echipa sa de experți europeni erau singurii „adulți în cameră” “adultes dans la pièce”, precizează cotidianul conservator britanic.

Alegeri prezidențiale cu un singur candidat

Și iată, în Europa, o situație în care același detaliu arată că poate avea valențe opuse într-o democrație sau într-un regim autoritar: în Estonia, astăzi, cei 101 membri ai parlamentului vor alege un nou președinte, dar singurul candidat este directorul Muzeului Național din Tallinn, Alar Karis. Estonia fiind una din cele mai democratice țări din lume, asta nu poate fi câtuși de puțin că ceea ce se petrece azi poate fi comparat cu Rusia sau Uganda, ci că pur și simplu poate că slujba e prea plictisitoare.

În acest timp, în Germania, în înfruntarea televizată care a avut loc ieri între principalii candidați care vor să ocupe postul Angelei Merkel după alegerile de luna viitoare, candidatul socialiștilor (SPD), multă vreme luat în derâdere, Olaf Scholz, a părut presei a fi fost mult mai convingător decât cel al conservatorilor creștin democrați ai lui Merkel (CDU/CSU) Armin Laschet și ecologista (Grüne) Annalena Baerbock, cum o constată Die Welt, care descrie în detaliu dezbaterea, inclusive detaliile coregrafice, cum a post poziționarea spațială a celor trei în timpul dezbaterii.

Rateurile poliției belgiene înaintea atentatelor din 2015

În numărul său datat luni 30 august, Le Monde descrie și analizează în detaliu eșecul poliției belgiene în prevenire atentatelor din Franța din 2015.

Atunci, în 2015, au avut loc în Paris atentatul din 7 ianuarie împotriva redacției revistei Charlie Hebdo (12 morți) și cel din 13 noiembrie 2015, când comandouri venite din Belgia au omorât 130 de oameni în mai multe locuri în Paris. Majoritatea jihadiștilor veneau din Belgia, în special din cartierul Molenbeek din Bruxelles.

Pe 7 ianuarie 2015, parizienii încă prinși în aburii sărbătorilor se trezeau cu știrea șocantă a celui mai brutal și criminal atac împotriva presei în Europa de la al Doilea Război Mondial încoace: masacrul de la Charlie Hebdo, exact în ziua în care apărea și romanul lui Michel Houellebecq Soumission. În noiembrie, 130 de oameni au murit, tot în Paris, mitraliați la terase sau în cafenele și săli de spectacol.

Le Monde a avut acces la raportul intern al poliției belgiene, raport care revelează falii amețitoare în funcționarea anchetei și a metodelor de funcționare a acestui regat exotic și bi-național care e Belgia.

După Babel: mai putem oare să căutăm originea limbajului?

În sfârșit, la rubrica Știință și Cultură, The Guardian prezintă o carte tocmai apărută în traducere din suedeză: Zorii limbajului (The Dawn of Language, de Sverker Johansson), în care se pune eterna problemă originii limbajului uman.

Am mai scris aici despre o altă încercare recentă de a desluși originea limbajului. În 1866, nou creata pe atunci Société Linguistique de Paris a decis să respingă pe vecie publicarea oricărui studiu în legătură cu originea limbilor, a limbajului uman. Asta pentru că orice teorie despre originea limbii ne duce direct la o fundătură logică și la un raționament circular. Limba nu se naște din horcăieli animalice, dar în același timp nici n-a putut să țâșnească, așa cum o cunoaștem de la cele mai vechi texte, deja constituită. Vreme de un secol, până în anii 1960, tema originii limbajului a fost așadar lăsată deoparte de lingviști, de ambele părți ale Atlanticului.

Iată însă că această nouă carte a cercetătorului suedez formulează teoria că transmiterea limbajului a putut fi favorizată de femei (femele) și de dificultatea speciei umane de a naște, spre deosebire de maimuțele mari, primatele: Pentru că nașterile umane pot să se petreacă atât de dificil,” scrie el, “sprijinul social aduce toată diferența între viață și moarte.” Cooperarea socială bazată pe încredere ar fi așadar motorul social care a stimulat dezvoltarea limbajului articulat, produs colectiv.

Moașele și bunicile – creatoare ale limbajului uman!...

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG