La Londra, The Guardian, scrie că Uniunea Europeană se arată gata să discute cu regimul talibanilor, cum a spus-o șeful diplomației europene Josep Borrell (echivalentul unui "ministru de externe" al UE), cu condiția ca ei să își respecte, cel puțin la suprafață, angajamentele.
Cum o scrie în Spania El Pais, țara de origine a lui Borrell (care mai e și catalan), acesta a spus: „A vorbi despre drepturile omului sub talibani este un oximoron.”
În Spania însă, în acest timp, mulți politologi catalani găsesc că pandemia nu este un moment potrivit pentru a relansa chestiunea independenței regiunii. Poziție similară în Scoția, unde șefa guvernului autonom, Nicola Sturgeon, a spus că nu poate fi organizat un nou referendum în chestiunea independenței, câtă vreme pandemia încă bântuie în forță.
Alegerile din Germania – un risc pentru Macron: Le Monde analizează feluritele variante, la nivel european, ale axei franco-germane, alianța veche de trei sferturi de secol care formează coloana vertebrală a Europei. Partidul care va învinge în alegerile generale de luna aceasta va trebui să formeze o coaliție, dar compoziția acesteia va fi foarte importantă și pentru Franța, care va prelua președinția rotativă a UE în prima jumătate a anului viitor... când se vor ține și alegerile prezidențiale.
De altfel, scriind despre alegerile generale din Germania, care se vor ține pe 26 septembrie, la o săptămână după cele din Rusia (19 septembrie), Washington Post conchide, pe o neobișnuită notă de regret, că asistăm la sfârșitul „sfârșitul erei Merkel”.
În Marea Britanie, în acest timp, The Times oferă toate detaliile incidentului – care ar putea să se transforme în criză diplomatică – fără precedent, care a fost interzicerea făcută ambasadorului Chinei, Zheng Zeguang, de a vorbi în fața parlamentului. Șeful Camerei Comunelor, Lindsay Hoyle, a luat decizia de a anula invitația făcută ambasadorului, argumentând că ambasadorul nu poate vorbi în fața deputaților, câtă vreme unii din aceștia nu pot călători în China, aflându-se pe o listă a sancțiunilor după ce au vorbit în apărarea drepturilor uigurilor și împotriva încălcării drepturilor omului în Xinjiang.
Tiens, voilà du boudin, voilà du boudin UE…
În Italia, La Repubblica analizează discursul pregătit pentru astăzi, miercuri 15 septembrie, în fața Parlamentului European de către șefa Comisiei UE, Ursula von der Leyen, în care ea schițează proiectul unei viitoare armate europene (în Germania, de altfel, Ursula von der Leyen a deținut printre altele portofoliul apărării). Principala lecție pe care au tras-o atât NATO cât și UE după fiasco-ul afgan a fost aceea că nu se mai poate conta pe America (după ce Trump voia deja să retragă trupele SUA de pe vechiul continent, în special din Germania) și că este de acum înainte nevoie de o autentică armată europeană.
Sau cel puțin, într-un prim timp, de o „forță de reacție rapidă” (“rapid reaction force”) de câteva mii de oameni și un cartier general care va fi stabilit la Bruxelles, unde se află de altfel și sediul NATO.
Cooperarea militară franco-germană independentă de NATO este veche, ea a început prin inițiativa lui Francois Mitterrand și Helmut Kohl de a crea un corp de armată, o brigadă franco-germană, care de-a lungul anilor s-a transformat în așa-numitul „Eurocorps”.
Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice - NATO. Proiectul a fost relansat în 2017, după Brexit și victoria lui Macron in Franța.
Îngropat de foarte mulți ani, proiectul unei armate europene se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO.
În SUA, în acest timp, a devenit public faptul că șeful marelui stat major Mark Milley se temea la un moment dat atât de mult de starea sănătății mintale a lui Donald Trump, în ultimele zile ale mandatului acestuia, încât luase în ascuns o serie de măsuri pentru a evita un război cu China, potrivit unei cărți-anchetă ce tocmai ajunge zilele acestea în librării. Donald Trump a calificat deja cartea de “fake news”, deși afirmațiile sunt făcute de cei mai mari și respectabili jurnaliști din SUA: Bob Woodward și Robert Costa, relatează The Hill.
Ba chiar, cum o scrie Washington Post, generalul Milley a fost nevoit să-și sune omologul chinez la începutul anului, după alegerile din SUA și înainte de inaugurarea lui Biden, pentru a evita un război ce ar fi putut fi declanșat de Trump.
Biden și imunitatea colectivă
În lupta împotriva coronavirusului, Joe Biden și-a stabilit un nou obiectiv ambițios. Conform unor documente obținute de Washington Post, Casa Albă va solicita un efort global pentru a face în așa fel încât 70% din populația lumii să fie vaccinată împotriva virusului în momentul în care liderii mondiali se vor strânge la Adunarea Generală a ONU în septembrie 2022. Secretarul general al ONU, António Guterres, a declarat zilele trecute că planeta a ajuns într-un „moment esențial” și că este nevoie de un autentic impuls pentru a ieși din „paralizia” ce definește acțiunea colectivă atât în chestiunea coronavirusului, cât și a schimbărilor climatice.
În acest timp de aparentă eternizare a crize Corona, site-ul de politică și cultură Daily Beast relatează cum omul care a fost la originea teoriilor conspiraționiste din SUA care au dus practic la crearea mișcării Qanon tocmai a murit de Covid.
O afacere colectivă
În sfârșit, în Franța, săptămânalul satirico-politic Le Canard enchaîné, în numărul său proaspăt apărut în această dimineață are (doar în ediția pe hârtie) o scurtă dar entuziastă cronică a documentarului Colectiv al lui Alexander Nanau. Iată traducerea integrală, de pe hârtia încă mirositoare a cerneală caldă:
„Pe 30 octombrie 2015, la București, clubul Colectiv arde, făcând 37 de morți în incendiu și încă 27 ulterior, în spitale... decimați de infecții nosocomiale, cum o revelează ziariștii de la «Gazeta Sporturilor». Aceștia dezvăluie apoi scandalul produselor antiseptice diluate... Ei trag firul anchetei și iată că întregul sistem românesc de sănătate se destramă, corupt până în măduvă și lăsând literalmente bolnavii să putrezească. Camera merge apoi după noul ministru al Sănătății, un tânăr activist care încearcă cu disperare să asaneze sistemul.
Acest remarcabil documentar de șoc al lui Alexander Nanau ne aruncă în abisul conștiinței mediatice și în hăul puterii. Impresionant prin rigoare, tulburător de adevărat.”
