În engleză îi spune revolving door — este „ușa învârtitoare” de la hotel, prin care te poți întoarce deîndată la cald. Într-un caz cum e cel al înalților funcționari din UE, desemnează (pe un ton sarcastic) acea situație în care cineva își încheie contractul cu instituțiile europene și merge să se angajeze în domeniul privat, cel mai adesea în domeniul care a fost sub responsabilitatea lui/ei în cadrul UE.
Pentru părinții fondatori ai Europei, cei ca Jean Monnet sau Robert Schuman, care au visat o Europă unită și dedicată popoarelor și culturilor continentului, ideea că unii înalți funcționari europeni ar putea să profite de mandatul lor și de cunoștințele acumulate pentru o cauză nobilă vânzându-se apoi celui care oferă mai mult, în domeniul privat, odată ce au ieșit din funcție, le era cu totul străină.
La urma urmei, toate acele salarii uriașe, cele mai ridicate din lume în domeniul public (un comisar european, cu un mandat de cinci ani, are un salariu de peste 20.000 euro pe lună, fără a mai socoti celelalte avantaje), combinat cu o pensie de vis, toate acestea au fost concepute tocmai pentru a împiedica funcționarii europeni să cadă pradă tentației de a-și vinde experiența idealistă și expertiza tehnică obținute în urmărirea consolidării visului european unor firme private, când de fapt totul fusese conceput astfel încât ei să nu se vadă nevoiți să facă asta după ce ies din post.
Deja în 2014, la prima cercetare de acest tip, Transparency International studiase traiectoria a 485 de foști membri ai Parlamentului European și a 27 de foști comisari europeni plecați. Douăzeci și șase de foști deputați europeni „fuseseră angajați de firme de lobbying de la Bruxelles în primii doi ani de la plecarea lor”, nota atunci ONG-ul.
La fel și pentru comisarii europeni. Connie Hedegaard, fostă responsabilă de Mediu în acel mandat al Comisiei, fusese catapultată responsabila cu spălarea verde a Volkswagen, fără ca ea să fi respectat perioada de așteptare de optsprezece luni impusă de regulamente, în timp ce fosta comisară pentru Concurență Neelie Kroes intrase în comitetul consultativ în politica publică al Uber (motiv pentru care, de altfel Oficiul European de luptă Antifraudă, OLAF, s-a autosesizat și a deschis o anchetă).
Dar până și mult lăudatul în acele vremuri neo-liberal președinte al Comisiei Europene José Manuel Barroso, care vreme de un deceniu (între 2004 - 2014) a împins Europa pe panta unei mistici a ideologiei dereglementării absolute și a credinței oarbe că piața decide totul, a sfârșit prin a accepta foarte rapid un foarte bănos post onorific -- dar presupus de înaltă responsabilitate -- pentru firma de audit bancar Goldman Sachs („groparii Greciei”, cum fuseseră numiți în plină criză economică, în momentul în care Barroso era președintele Comisiei Europene).
Sigur, nimic nu se poate compara cu lipsa absolută de pudoare și regrete a fostului cancelar social-democrat german Gerhard Schröder, care în 2001 a decis abandonarea energiei nucleare de către Germania, iar după aceea a devenit unul din șefii comitetului de directori ai Gazprom — până să fie obligat să demisioneze acum câteva luni, în urma invadării Ucrainei — cu un salariu de 250.000 de euro pe an.
La nivel european, pentru a împiedica o convertire în domeniul privat a unor foști înalți funcționari, legislația și regulamentele interne impun teoretic o perioadă de rezervă, ca apoi, dacă ei doresc să se angajeze în domeniul privat, un grup de experți europeni ad-hoc să determine dacă există cumva vreun conflict de interese.
În practică, însă, cum s-a văzut în cazul lui Barroso, la nivelul dreptului internațional nu există posibilitatea de a opri pe cineva să meargă în mediul privat după o înaltă funcție europeană, folosind acolo (poate chiar împotriva Europei) cunoștințele și experiența acumulate în timpul mandatului.
Sigur, o sancțiune posibilă ar putea fi suprimarea pensiei europene, doar că ea se poate uneori arăta inferioară noilor venituri.
