N-a fost deloc surprinzător atunci când istoricul de la Oxford Robert Service, autor al unor apreciate biografii ale lui Lenin, Stalin și Troțki, a publicat o carte despre circumstanțele și dinamicile care au dus la declinul și apoi prăbușirea statului bolșevic. Scris extrem de captivant și bazându-se pe admirabile surse, volumul The End of the Cold War este destinat să devină un clasic al literaturii istorice despre Războiul Rece.
Din multe puncte de vedere, cartea lui Service se situează la același nivel cu lucrări precum Armageddon Averted (de Stephen Kotkin), Revolution 1989 (Victor Sebestyen), 1989 (Mary Elise Sarotte) sau The Last Empire (Serhii Plokhy). Narațiunea lui Robert Service debutează prin tenebroasele intrigi de la Kremlin după moartea lui Leonid Brejnev în 1982 și sinuoasa ascensiune la putere a lui Mihail Gorbaciov.
Una din revelațiile cărții este legată de decizia Politburo-ului de a anula dorința lui Iuri Andropov de a-l avea pe Mihail Gorbaciov drept succesor. Acest lucru explică, de altfel, aventura meteorică a insignifiantului Konstantin Cernenko în funcția de secretar general al PCUS (13 februarie 1984–10 martie 1985), dar care, chiar și așa, a avut inspirația de a-l face pe Gorbaciov mâna lui dreaptă. Robert Service folosește în mod remarcabil documente din arhivele americane și sovietice: memorii, jurnale și interviuri personale. Cartea sa epuizează practic toate sursele credibile care pot desluși procesul de formulare a politicii externe la Moscova, Washington și în alte capitale vest-europene.
De asemenea, evoluțiile din Europa de Est sunt explorate în întregime. Service pune un accent particular pe rezistența la perestroika și glasnost din partea unora ca Erich Honecker, în RDG, și Nicolae Ceaușescu, în România. Reflecțiile sale informate despre conflictele dintre Politburo și mai belicosul Comandament Suprem al Armatei Sovietice sunt la fel de importante și interesante. Se pare că armata era constant îngrijorată de apropierea de Occident, în special de amplasarea rachetelor și Inițiativa Strategică de Apărare (SDI-ul lui Ronald Reagan). În mod ironic, așa cum demonstrează și autorul, „șoimii” de la Washington, conduși de Secretarul Apărării Caspar Weinberger, nutreau aceleași sentimente și au făcut tot ce le-a stat în puteri să încetinească negocierile la nivel înalt dintre cele două tabere.
Principalii 4 actori ai cărții lui Robert Service, adică arhitecții procesului care a dus la încheierea Războiului Rece, sunt Mihail Gorbaciov, Ronald Reagan, Eduard Șevarnadze și George Shultz. Cei interesați de această perioadă istorică extrem de importantă vor afla neprețuite detalii despre devastatoarele tensiuni, rivalități, percepții și prejudecăți care au măcinat atât Kremlinul, cât și Casa Albă.
Cititorii pot descoperi informații fascinante despre angajamentul neclintit al lui Șevarnadze în privința revizuirii prăfuitelor dogme bolșevice și convingerii unui adesea ezitant Gorbaciov să se implice în noua gândire de politică externă. Se știe astăzi că Șevarnadze nutrea sentimente profunde de apreciere pentru ceea ce-a fost scurtul experiment menșevic gruzin (1918–1921). De fapt, poate fi afirmat că întreaga filosofie a gorbaciovismului, puternic influențată de Șevarnadze și de ideologul-șef Aleksandr Iakovlev, a fost o calchiere a etosului menșevic. Pentru Șevarnadze, singura șansă a supraviețuirii URSS era legată de renunțarea la militarismul imperialist și recunoașterea importanței standardelor de viață ale populației: „Puterea noastră nu stă în numărul nostru de rachete, ci într-o economie stabilă și puternică”, spunea acesta.
În ceea ce-l privește pe Iakovlev, aparatcicul deziluzionat pe care ambasadorul britanic Rodric Braithwaite l-a comparat cândva cu o „broască dispeptică”, Service ne arată cum acesta a inițiat primii pași înspre „un sistem politic multipartid, un orizont mai larg al proprietății private și slăbirea controlului asupra Europei de Est”. În decembrie 1985, la nouă luni după alegerea lui Gorbaciov ca secretar general, Iakovlev cerea o societate deschisă și economie de piață. Tot el compara Uniunea Sovietică sub Stalin cu Egiptul faraonilor.
Fiind un biograf politic desăvârșit, Robert Service excelează în arta portretului psihologic. Toți cei interesați de dedesubturile psihologice ale relației Gorbaciov–Reagan, cu ale ei suișuri și coborâșuri, suspiciuni reciproce, simpatii și antipatii, vor beneficia enorm de pe urma acestei cărți. Liderul sovietic apare ca încăpățânat și, până la un punct, absorbit de propria-i persoană, convins că deține răspunsurile decisive la toate dilemele majore din afacerile interne și externe. El își ascultă consilierii, dar rămâne convins—cel puțin până în 1988—că Statele Unite sunt conduse de complexul militar-industrial.
De cealaltă parte, Ronald Reagan este mai puțin o marionetă decât îl credeau mulți în perioada respectivă. Discursul epocal al lui Reagan de la Poarta Brandenburg a fost rostit în pofida unor influenți membri ai cabinetului, inclusiv a lui George Shultz. Cu alte cuvinte, dacă Gorbaciov și-a schimbat viziunea despre lume, Reagan a rămas credincios până la capăt crezului său politic.
Acest lucru nu înseamnă, desigur, că Statele Unite au înfrânt Uniunea Sovietică, așa cum vor să acrediteze anumite sloganuri simpliste. Prăbușirea URSS-ului n-a însemnat doar sfârșitul Marelui Experiment, ci și asfințitul mișcării comuniste globale. „Niciun politician occidental sau sovietic nu s-a așteptat ca Războiul Rece să se termine în timpul vieții lor”, ne spune Robert Service. Totul s-a petrecut ca într-un vis, cu neașteptate întorsături de intrigă, înainte ca oamenii să se trezească în plină realitate a ceea ce se întâmplase...