„Totul a început – pentru chilianul Roberto Bolaño (1953 – 2003) – acum mulţi ani, pe 11 septembrie 1973”; până şi scrierea sa postumă, Comedia ororii în Franţa, Univers, 2019, are ca punct de plecare acel kilometru 0 al istoriei naţionale contemporane & al biografiei auctoriale.
Trei romane potenţiale – Patria (p. 9-67), Mormintele văcarilor (p. 71-136) şi Comedia ororii în Franţa (p. 139-169) –, niciunul dus la bun sfârşit, avându-l în centrul acţiunii pe tânărul poet Bigoberto Belano, alter-ego scriitorului, redactate în maniere diferite (20 de capitole scurte, primul; patru secvenţe întinse, al doilea; un text otova de 30 de pagini, ultimul), cum ai ataca din mai multe perspective aceeaşi temă majoră a desţărării & a exilului, neclintit fiind doar crezul că – orice s-ar întâmpla (şi chiar se întâmplă tot felul de orori, de-ar fi să amintesc de „canibalismul infanticid” din Patria) – „în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ”. Sau… în măruntaiele acestuia – dacă-i să ne referim la ultimul (y compris, cronologic) text, în care cinci tineri membri ai Grupului Suprarealist Clandestin coboară în subteranele Parisului pentru a scris „un roman (…) care nu începe cu începutul (...) un roman care, ca toate romanele, nu începe în roman, în cartea obiect, care îl conţine (…) Primele pagini se află în altă carte, pe o alee pe care s-a produs o crimă sau într-o pasăre care observă o ceată de copii care se joacă şi care nu o văd pe ea”. (Ce definiţie potrivită – până la tare! – pentru opera romanescă a lui Roberto Bolaño, unde se intersectează, ca într-o frescă de societate, diverse personaje din varii scrieri ale autorului chilian!)
Tradus măiestrit de Mina Decu, ea însăşi poetă înzestrată, acest ultim Bolaño merită citit şi pentru frumuseţea scriiturii (în flamă de sudură, s-ar zice): „Pe de-o parte, soarele a început să se stingă, până când a devenit complet negru. Pe de altă parte: tipul elegant şi femeia în vârstă au dansat o sombrilla, care în anumite momente părea a fi mai mult o resbalosa sau o chacona, după hotărârea paşilor, sau o galleada, după mişcările obscene, fredonând şi privind fenomenul astral fără să clipească. Păreau posedaţi, dar nu într-un fel violent, ci mai degrabă resemnat, birocratic. Tânăra, neinteresată de eclipsă, îi privea doar pe ei, ca şi cum piruetele lor, extrem de previzibile, ar fi fost cel mai interesant lucru care se petrecea în acel moment. (…) Când eclipsa a fost totală, toţi, adică cercul de prieteni ai lui Roger Bolamba, ne-am ţinut respiraţia şi am aplaudat”.
13 septembrie ’21
