Decizia Curții de Apel București prin care au fost achitați foștii ofițeri de Securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș în procesul disidentului Gheorghe Ursu, mort în arestul Securității în 1985, a produs stupoare. Motivul este simplu: după ce explică de ce cazul Ursu nu poate fi încadrat nici la crime împotriva umanității, singurele rămase imprescriptibile după 35 de ani, și nici la tratamente neomenoase (prescrise), în ultima parte a motivării, judecătoarea Mihaela Niță se lansează în afirmații care pun în discuție regimul comunist și Securitatea ca organ represiv. Ea spune că, după 1965, adică de când începe așa-numita Epocă Ceaușescu, metodele Securității s-au schimbat și că deși făcea poliție politică nu mai apela la tortură și teroare. Mai mult, ea îi contestă disidența lui Ursu, deși acesta a fost arestat, anchetat și, în cele din urmă, asasinat din considerente politice.
Ce părere au istoricii despre această viziune asupra istoriei? La 30 de ani de la Revoluție, după ce România a condamnat oficial comunismul ca fiind un ”regim criminal”, astfel de abordări venite din partea unei instanțe de judecată constituie un precedent periculos pentru alte dosare, fie individuale, cum este cel al lui Gheorghe Ursu, fie colective, cum este cel al represiunii revoltei de la Brașov din 15 noiembrie 1987, spun istoricii care au vorbit despre acest caz la Radio Europa Liberă România, AICI.
