A fost nevoie de doi ani și câteva minirevoluții pentru ca dosarul Colectiv să se urnească. Procurorii l-au moșit atât de mult încât nu se mai știe cine NU este vinovatul, drept care cer acum aducerea statului la bară, să garanteze el plata zecilor de milioane de euro despăgubiri, dacă patronul clubului unde au pierit peste șaizeci de tineri, Primăria sectorului 4 și Inspectoratul pentru starea de urgență nu pot scoate banii. O instituție de stat (DNA) devine boala autoimună a organismului din care face parte. Unii văd în acest paradox nu o tulburare de gândire juridică, ci o etapă a guerilei urbane care se poartă din casă de bani în casă de bani și dintr-o instituție în alta. Și, ca în cazul asediilor și ambuscadelor clasice, beligeranții se bombardează cu leșuri contaminate, să moară și capra vecinului.
Mulți dintre cei prezenți în sala de judecată a procesului Colectiv au aplaudat posibilitatea unui nou capitol de cheltuieli bugetare însă unii și-au pus întrebarea dacă nu se creează un precedent periculos întrucât statul, prin Ministerul Finanțelor, nu fusese chemat în proces și nici nu avea ce căuta acolo. E drept, statul are responsabilitatea morală de a-i fi condiționat și promovat pe eroii negativi ai tragediei, că a tolerat decenii corupția generalizată și imoralismul de partid și de stat. Generalizarea responsabilităților ne face să nu mai vedem cu claritate culpele și nici relația cauzală între faptă și făptaș. Ne-am obișnuit atâta să vedem oameni noi cu mentalități vechi încât a acuza statul de formarea lor a ajuns o lozincă fără impact emoțional. Da, funcționarii cu pricina sunt produsul școlii de partid care creează mici și înfometate animale politice. Însă, dacă pe vremea comunismului reprimarea și corupția erau organizate, cu agende și norme metodologice bine stabilite, cu grafice pentru stârpirea sistematică a dușmanului intern, adică cetățeanul obișnuit, și încurajarea comunistului devotat cauzei, în perioada postcomunistă sistemul s-a spart în cioburi și s-a descentralizat. Corupția este generalizată, dar nu mai este statuată în programul partidului și nici în metodologiile după care funcționează instituțiile statului, ci supraviețuiește mai degrabă în interstițiile acestora, în habitatul mlăștinos al birocrației gri și al relațiilor subversive între interlopii economiei și păzitorii acesteia. Venită după ani în care dosarul Colectiv s-a zbătut zadarnic pentru a se naște, cererea procurorilor de a solidariza statul la plata daunelor a fost respinsă fără ezitare de completul de judecată, poate și pentru că a pune în cârca statului fraudele și delictele persoanelor care-l constituie este cea mai atrăgătoare și lesnicioasă metodă pentru a disipa culpa și a transforma responsabilitățile în sterile discuții de etică și a transfera nota de plată la nivel național: câte puțin de la cât mai mulți, adică. Nici nu ar mai fi nevoie de legi și de Cod Penal de vreme ce știm de la început cine este vinovat: statul, vremurile, cabala bigoților și a industriașilor.
Însă propunerea procurorilor nu dovedește doar predispoziția bine știută a Parchetului și DNA pentru gesturile grandilocvente și pentru autovictimizare, ci și alinierea politică la mantra conform căreia Corupția ucide (și mai ales corupția adversarilor politici). Este o atracție reciprocă întrucât cel care a capitalizat această nouă rugăciune a inimii, președintele Iohannis, a respins solicitarea guvernului de revocare a procuroarei-șefe de la DNA invocând inconsecvențele raportului înaintat în februarie de ministrul Justiției. Guvernul s-a plâns la Curtea Constituțională care nu a luat încă o decizie, deși ședința de judecată a cererii a durat nesfârșite ore de replici acide între ministrul Justiției și consiliera juridică a Cotrocenilor sub privirile somnolente ale judecătorilor. Anunțul hotărârii a fost amânat pentru sfârșitul lunii mai, semn că se va lăsa, iarăși, cu opinii separate. Va fi o nouă ocazie să vedem, prin radiografia tulbure a CCR, organele sale sensibile politic și rețeaua nervoasă manipulată din culisele sistemului judiciar, pentru că CCR, de la care așteaptă cu toții imparțialitate și echilibru, a fost mereu un fin barometru al presiunilor politice. Toată discuția pe tema demiterii procuroarei șefe pornește de la o ambiguitate a legii care-l numește pe președinte ultimul pe lista decidenților demiterii procurorilor. Cei care ar vrea revocarea Laurei Kovesi pretind că enumerarea este o ierarhie a decidenților de la cel mai important la cel mai insignifiant. Ceilalți pretind că, dimpotrivă, este o hartă a deciziilor în care ultima etapă este și cea hotărâtoare. Transformarea președintelui în veriga slabă a lanțului justiției face parte din strategia coaliției majoritare și mai toate eforturile legislativului, inclusiv recentele modificări ale Codurilor penale, sunt depuse în acest sens.
Nu e singura coliziune frontală a judecătorilor Curții cu președintele care s-a lăsat cu vătămarea acestuia. CCR a respins sesizarea lui Klaus Iohannis referitoare la modificarea Legii Agenției Naționale de Integritate. Modificările adoptate de Parlament cu majorități euforice prevăd încetarea de drept a interdicțiilor aplicate în cazul aleșilor pe care ANI i-a descoperit în conflict de interese în perioada 2007-2013. Scapă astfel aproape 700 de aleși de acuzele de incompatibilitate și conflict de interese.
Însă președintele, așa apatic și necomunicativ cum e, pare singurul care poate deocamdată (și interpretând, uneori, creativ Constituția) să se împotrivească atracției universale a corupției. Politicienii vor o țară ca afară, sătui să caute refugiul în paradisurile penale din Marea Caraibelor sau la antipozi. Vor să nu mai fie nevoiți să fugă din țară pentru a beneficia de confortul executării pedepsei la domiciliu. Nu vor să sufere grețuri străbătând oceanele, ca Elena Udrea, care dă acum interviuri incendiare și varsă tot ce știe prin Skype de la ferma ei de papagali din Costa Rica. Papagali sunt și în România, mai cenușii, dar mai limbuți. Procurorii DNA cer pentru Udrea o pedeapsă de șase ani cu executare pentru luare de mită și abuz în serviciu în dosarul Gala Bute. Procesul se judecă în contumacie: Elena Udrea a fugit cu prietenele de shopping și nu a fost audiată la proces, ci doar de televiziunile prietene care i-au întins covoare roșii și nu au rănit-o cu niciun semn de întrebare. Sentința se va da peste două săptămâni, însă indiferent de rezultat nimeni nu va fi mulțumit de ea, iar procesul va continua din recurs în apel, cum ne-am obișnuit. Fălcile sistemului juridic sunt, pur și simplu, prea mici, iar dinții prea fragili pentru îmbucături atât de mari și ațoase. Avocatul Elenei Udrea este relaxat. El a cerut să vadă mandatele pentru colectarea probelor la dosar, amintind că CCR a hotărât că probele furnizate de SRI sunt irelevante juridic și că trebuie înlăturate de la dosar. Este foarte probabil ca sentința să revină la soluția inițială de condamnare la doi ani eventual cu suspendare sau chiar să o scoată basma curată pe muza lui Băsescu. La urma urmei, justiția a reușit zilele trecute un miracol asemănător în alt dosar pentru care DNA a bătut tobele războiului anticorupție ani de zile (patru ani de anchete degeaba). Victor Ponta și Dan Șova, vedetele dosarului Turceni-Rovinari, au fost achitați pentru acte de corupție „în legătură cu încheierea unor contracte de consultanță.” Cu alte cuvinte, consistentul bonus primit de Ponta de la cabinetul de avocatură al lui Șova, deși nu avea acoperire, fiind doar o mită palmată de o contabilitate dublă, este legal. Decizia stabilește un precedent folositor altor mituiți notorii (și Udrea, printre ei). Nu degeaba amenință Tăriceanu cu un proiect de lege a lobby-ului, care să nu mai pedepsească plățile colaterale și ascunse din spatele marilor decizii democratice luate la guvern sau Parlament. La urma-urmei, ar putea fi direcționate două procente din impozite și către politicianul preferat. Tăriceanu este și el prins într-un proces în care este acuzat de mărturie mincinoasă și a fost audiat la procesul în care DNA cere trei ani cu executare. Dar, ca și în cazul Elenei Udrea, avocatul lui Tăriceanu cere excluderea „din această cauză a probelor privind procesele verbale ce vizează interceptările efectuate pe baza mandatului de siguranţă naţională, din perioada 2008-2014” pentru că „nu a existat cadru legal pentru interceptări”. Nu contestă conținutul interceptărilor, ci modalitatea prin care au fost obținute acestea. Desigur, invocă în acest sens nu doar un interviu al președintei Înaltei Curți, Cristina Tarcea, la urma-urmei, un punct de vedere personal, ci și deciziile, mult mai importante, ale Curții Constituționale. Așadar, chiar dacă Ordonanța 13 a fost abrogată, micile injecții cu ambiguități făcute de-a lungul anului trecut în inima justiției și impulsurile discrete date legilor și fărădelegilor de CCR tind să transforme Codul penal în Codul familiei în care primează grija părintească față de infractori.
Și se pare că este doar vârful vizibil al unui iceberg nămolos pe parcurs de coliziune cu multe dintre dosarele DNA. Se știe că proastele năravuri comuniste deprinse de la mentorii spirituali (greu de stabilit păcatul originar al malpraxisului judiciar: procesele contrafăcute din comunism sau primul proces-spectacol postcomunist, al lui Ceaușescu?) i-au făcut pe procurori să caute tot soiul de scurtături pentru finalizarea dosarelor, mai ales când la capătul cârligului se afla vreun pește gras de la partidele antipatizate de vrăjitorii din Oz. Ceea ce dă cu adevărat de gândit și dovedește că Inspecția judiciară chiar trebuie să fie independentă și nu o anexă politică este că aceasta a anunțat deja că declanșează un nou control tematic în cazul dosarelor de mare corupție (deci instrumentate de DNA). Or rapoartele Inspecției Judiciare și deciziile CCR au fost invocate insistent de ministrul Justiției pentru a cere descăpățânarea DNA. În aceste dosare care vizează nume importante de pe scena și din culisele politicii prejudiciile invocate sunt amețitoare. Prejudicii rareori recuperate. Nu e de mirare că, în Indicele de corupție alcătuit de Transparency International, România ocupă locul 26 printre statele Uniunii Europene, la egalitate cu Grecia și cu puțin mai bine ca Ungaria și Bulgaria. Așadar, opinia publică românească e de părere că nivelul de corupție a rămas neschimbat anul trecut. Cu alte cuvinte, oamenii obișnuiți și investitorii care au fost intervievați pentru acest Indice cred că în România corupția (nu doar prostia) e la putere. Oamenii o simt pe pielea lor, de la revoluția fiscală care-i pune pe drumuri și pe gânduri, cu salarii poprite aiurea, cu somații suprarealiste și cu declarații pe care nu le înțeleg nici cei care le-au gândit (dacă le-au gândit), protejându-i deopotrivă pe marii neplătitori de impozite care se bucură, pare-se, de impunitate pe linie politică, până la schimbările bruște de relief juridic care fac din mari infractori niște îngeri ai democrației și pieței libere. Și, pentru că a criticat această disparitate, numindu-i „penali” pe principalii beneficiari ai decerebrării justiției, adică politicienii la putere, președintele Iohannis a fost amendat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării care susține că utilizarea termenului ar reprezenta „un act de discriminare” care ar încălca „dreptul la demnitate a persoanelor care se află în procedură judiciară fără a fi condamnaţi”, deși multe dintre persoanele vizate de președinte au fost deja condamnate în primă instanță în urma unor procese întinse deja pe ani de zile.
CNCD a dovedit de-a lungul timpului o caldă și prietenoasă înțelegere pentru derapajele de vorbire și logică ale unor înalți demnitari, înfierând cu mânie culpele uneori mai puțin grave ale unor formatori de opinie sau persoane private. Peste noapte, CNCD s-a transformat în Garda revoluționară a virtuții și-i pedepsește aspru pe cei care atentează la demnitatea puternicilor zilei și a partenerelor acestora. Nu e de mirare: ca și Curtea Constituțională, organigrama CNCD respectă configurația politică. PNL vrea să conteste la Curtea Constituțională (ironia sorții!!) tocmai acest mod de constituire, iar președintele Iohannis a anunțat că va contesta amenda în justiție. Amenda a venit ca o lovitură pentru cei care încă mai așteptau ca CNCD, considerat o instituție a democrației, să condamne, de pildă, discriminările pe bază de vârstă (între „decrețeii” care nu sunt funny și tineretul liberal) sau să condamne referendumul pentru modificarea Constituției pentru că va genera discriminarea tuturor formelor de parteneriat care nu se încadrează în definiția familiei tradiționale. Primele abuzuri au și început să apară: o rețea de cinematografe nu a inclus în pachetele promoționale de bilete, pe cele pentru familia monoparentală, pe motiv că nu este o familie. Doar reacția opiniei publice i-a determinat pe administratorii rețelei să revină cu un nou pachet promoțional „pentru Raluca” (așa o cheamă pe mama singură care nu a primit bilete pentru că „nu există familie cu un singur părinte”). CNCD nu a reacționat nici la acest caz. A doua zi după amendarea președintelui, un ONG a depus coroane și jertbe de flori la intrarea în instituție. Ar fi trebuit probabil să pună și o piatră funerară, deși se vor găsi mulți să cioplească din ea statui de îngeri.
