Linkuri accesibilitate

România: bătăi cu frișcă și colivă


Și a fost și repetiția cu costume. Ca la orice repetiție, actorii nu dau tot ce pot, ci doar mostre ale talentului. Încercă o nouă grimasă, un Do de sus, o piruetă, dar cu economie, să nu dea tot înainte de aplauze. Își păstrează bravura pentru bătălia finală, mă rog, cea care va îmbina piesele lego ale noului Parlament.

Alegerile locale au fost considerate mai mereu un seismograf de încredere pentru sensibilitatea politică a electoratului. Ar detecta, se spune, mișcări tectonice, altminteri insesizabile, din teritoriu. Funcționează bine și în București, Babilonul românesc unde limbile, tendințele și culturile se amestecă la fiecare cutremur politic, ceea ce-l transformă într-un eșantion reprezentativ pentru România „profundă.”

Rezultatul acestei repetiții cu public este mai degrabă amăgitor. Cu toți arată către porțiunile de hartă roșie care au intrat în remisiune, PSD metastazând mai degrabă în zonele sărace, asistate. Partidul lui Ciolacu a cedat opt consilii județene (din 28 câte câștigase în 2016), iar PNL a câștigat șapte (ajungând la 19). Și în ceea ce privește capitalele de județ, PSD a dat înapoi față de alegerile trecute, pierzând conducerea a cinci reședințe (controlează acum primăriile a 14 față de 19 în 2016). PNL a câștigat trei reședințe în plus față de alegerile trecute (a ajuns la 15 și, o bomboană în plus: primăria unui sector bucureștean). Și la număr de voturi PNL stă mai bine ca acum patru ani și, oricum, mai bine decât principalul adversar: a obținut peste 2,3 milioane de voturi, iar PSD doar ceva mai mult de 1,8 milioane. După cum vedeți, prezența unui matematician olimpic la Primăria Bucureștiului mă inspiră la multe cifre. Încă puțină răbdare, că de la invariante vom ajunge la variabile și de la cifre, la necunoscute.

Numărătoarea finală (atât de diferită de previziunile statistice, totuși) arată că tortul electoral tinde să aibă tot mai puține și mai mari felii, chiar dacă e neclară culoarea lor politică. Sărbătoarea alegerilor locale are comeseni puțini și distanțați sociali la multe procente. Dar PNL deja titrează roșu (ce ironie): Victorie istorică. Oare? Este victorie și este istorică? Dacă adunăm la voturile PSD pe cele ale aliaților din teritoriu, vom vedea că se apropie și ei de o victorie istorică: 31,2% față de voturile câștigate de liberali, adică aproape 34%. Acestea sunt cele două blocuri politice care domină la firul ierbii. Urmează pietrișul politic situat sub 10 la sută. Unele grupuscule, altminteri foarte zgomotos mediatizate (ALDE, Pro România, UDMR), au ieșit din bătaia radarelor și a urnelor.

Este o imagine în mișcare și lasă urme de melc: în ciuda informatizării și a monitorizării voturilor, planează neîncrederea asupra numărătorii voturilor care ar fi fost cumva subtilizate de PSD, suspectat de o inteligență pe care, de altfel, nu a arătat-o niciodată. Se spune că s-au inventat scenarii și metode tip suveică prin care să se falsifice rapoartele inițiale ale comisiilor de secție de votare însă e de presupus că acestea ajung online la Biroul electoral, așadar ce ar mai fi fost de falsificat? Sau dat miliarde pe sistemele acestea integrate de comunicare online între instituții și totuși sunt mai multe acuze de furt electoral ca la alegerile din 1992. Se spune acum că e o diferență notabilă între procesele verbale de însoțire a voturilor și cele întocmite la încheierea alegerilor. Imagini trunchiate dar scandaloase prinse de camerele de luat vederi arată (cel puțin așa se spune) cum unii membri de partid dintr-o secție caută prin saci la discreție, asortând voturile cu candidatul preferat. Lupta pe voturi nu s-ar fi dat, așadar, numai la urne, ci și în anexele secțiilor de votare. S-au înregistrat dosare penale pentru imaginile de la „Camera ascunsă” iar presupusa infracțiune a fost înmulțită cu o mie de fantezia propagandistică a unor (de)formatori de opinie.

În unele secții jocul cu oglinzi buclucașe a început chiar dinainte de alegeri: unii candidați au murit după tipărirea buletinelor de vot, dar înainte de turul de scrutin. Pentru a nu mai consuma cerneala tipografică pe democrație, s-a decis să nu se mai tipărească o ediție a doua revizuită (ar fi fost vorba de câteva mii de bilete, dar defuncții apucaseră deja să cheltuiască din banii de campanie ai partidului și era păcat să se piardă investiția.) Cert este că la Deveselu, răposatul a câștigat alegerile, drept dovadă că democrația românească este chiar originală, că există viață și după moarte și că românii, mai ales cei stresați, în zona zero de securitate NATO, știu să râdă ca dacii în fața Marii treceri. Dacă aș fi antropolog, aș merge să-i studiez la fața locului pe localnicii care, după numărătoarea voturilor, s-au dus în cimitir să sărbătorească victoria alături de primarul lor favorit. Aici se înnoadă nu doar nervii capului, ci și nenumărate trasee oculte și culturale de la Saturnalii, la ceremoniile de trecere din folclorul profund, de la șmecheria proverbială, la „râsul pântecului” cum îi spunea Mihail Bahtin. Poate că aici e, de fapt, a doua Românie, și nu în cheagurile acelea roșii care încă obrintesc în Oltenia, Muntenia și Moldova.

Zarva iscată de ciomăgelile (post)electorale aproape că a acoperit laudele și felicitările pe care i le-a adresat prim ministrul ministrului de Interne, Marcel Vela, care ar fi organizat exemplar alegerile. O fi organizat alegerile exemplar dar ce a urmat după a fost un dezastru. Cum ar veni, buna-voință e de la Domnul, restul e de la diavol. Adică de la PSD care stă ascuns în detaliile acestor alegeri. Partidul lui Ciolacu pierde teren, dar face mare gălăgie pe drumul spre ieșire, să credem că pașii îndărăt sunt retrageri de sezon, transhumanță politică de pe islaz în grajd, replieri în fața generalului Iarnă și a alegerilor parlamentare care se apropie.

Se apropie, dar Ciolacu și asociații le-ar vrea tot mai departe. Dacă la repetiția cu costume s-au testat tot soiul de formule de depersonificare, machiaj și ocultare a PSD (nu s-au mai folosit trandafirii ca logo, uneori PSD a concurat cu propriile ectoplasme, cică independente, alteori și-a trimis clonele să mai culeagă niște voturi și să aiurească alegătorii), la alegerile parlamentare câștigătorul ia tot potul și trebuie să te deghizezi cu mai mare atenție. Uneori cei care se deghizează uită cine sunt cu adevărat. De fapt, la nivel local fluiditatea politică este și mai mare ca la nivel central. Mulți primari sau consilieri sunt niște drumeți în calea lupilor și se fac frate cu cei care dau banul. Nu sunt politicieni, sunt doar pragmatici și ar face orice să se păstreze în funcție, inclusiv să-și umple cu pețitori carnetul de bal politic. În balta politică există și situații în care peștii cei mici mănâncă peștele cel mare.

Așadar, interesant nu este doar instantaneul (mișcat, cum spuneam) alegerilor locale, ci mai ales dinamica politică și administrativă a aleșilor. Căci rezultatul alegerilor nu a apărut virginal din spuma loialității locale, ci din tot soiul de calcule, compromisuri, demisii, reciclări politice. Susținerea locală se obține în egală măsură pe baza unui program politic și pe sentimentalismul local. E de înțeles de ce primarul din Comana (reales) s-a supărat pe consătenii care nu l-au susținut și le-a luat banca și becul din fața casei „pentru că au mers în fiecare zi, în campanie, din partea unui independent şi au spus că nu am făcut nimic.” Fidelitatea alegătorilor trece de multe ori granița sângelui de partid, urmând persoana adorată, indiferent unde s-ar duce. De astă dată, pentru candidații cu mai mare șansă de câștig, mai atrăgătoare a fost oferta de toamnă-iarnă liberală și s-au dus după partidul lui Orban.

Toată această discuție pe tema sincerității și devotamentului politic pare comică și ipocrită într-o țară în care prima iubire politică a multor aleși între două vârste politice a fost partidul comunist. Au urmat și alte aventuri, dar în cazul unora prima iubire chiar nu se uită. De aceea unii avertizează că, de la broaștele înghițite în ultimele luni, PNL-ului i s-ar putea apleca, ba chiar ar putea face pojar înroșind harta țării la loc. În cele mai multe cazuri, pentru că primarii treceau cu parte din voturi dintr-un partid într-altul, nu au mai contat programele, ci doar promisiunile. Alegătorii asistă și acum la meciuri post-electorale la care, deși principali cotizanți și beneficiari, li s-a rezervat doar rolul de cobai. Aflăm că, de fapt, mai toți primarii aleși acum au probleme cu intrarea în iarnă (din care nu știm cum ieșim), că trebuie făcute economii, că trebuie să strângem cumva cureaua pentru că e recesiune. Au zâmbit ei în campanie, au promis că vor aduce Soarele și pe străzile mahalalelor, dar acum i-au podidit lacrimile, cât să reziste și ei? Marii perdanți le arată alegătorilor cu degetul mijlociu „tristețea de după” a noului ales și îndeamnă la răzmeriță. Alegerile, spun ei, ar trebui refăcute. S-au furat voturi, s-au înșelat așteptările, strigă și învinșii, și învingătorii.

Își ascut, de fapt, cuțitele pentru alegerile parlamentare. Unii, câștigătorii de acum, ar vrea să fie organizate în siajul celor locale. Să nu ne apuce troienele pe străzi și frigul în case fără un nou parlament. Să nu se deștepte România aceea profundă care încă nu iese la vot (adică jumătate de țară). Ceilalți se joacă iar cu virusul prin Parlament. CCR le-a dat dreptul să stabilească data alegerilor și sunt unii care ar vrea să se sară peste alegerile din iarnă. Nu întâmplător aceștia sunt perdanții de la locale. Au dovedit nu odată că au controlul legislativului și că pot modifica, dacă vor, și legea gravitației.

Încă jumătate de an de salarii, diurne, sume forfetare pentru birourile parlamentare

Călin Popescu Tăriceanu, cel mai arogant repetent al acestor alegeri, spune că, din pricina pandemiei, cel mai bine ar fi să se voteze în martie. Încă jumătate de an de salarii, diurne, sume forfetare pentru birourile parlamentare și benzină pentru mașinile de serviciu. Tăriceanu testează, de fapt, posibilitatea unui târg cu PNL care, probabil, ar presupune renunțarea la o eventuală moțiune de cenzură în schimbul acestui răgaz. E o bomboană otrăvită: românul e schimbător și cheful lui de a vota după o iarnă care ne va lua, ca de obicei, pe nepregătite, este incontrolabil. Mai ales că se anunță mari tăieri de cheltuieli sociale (alocații, bonificații, carnavaluri de Crăciun, gratuități etc.) acum, când temperaturile încep să scadă invers proporțional cu inflația.

Târgul, spun unii, nu e posibil și nici nu ar fi valabil din rațiuni de legalitate. În Constituție, argumentează ei, se spune clar (art. 63, p.1): cele două camere sunt alese pe o durată de patru ani care „se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.” Alegerile pentru noul Parlament „se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului” urmând ca legislativul în noua formulă să se reunească la maxim 20 de zile de la alegeri. Or, în decembrie se împlinesc patru ani de la precedentele alegeri. Starea de urgență a fost înlocuită cu starea de alertă (s-ar zice, în mod strategic, pentru a nu putea fi invocată ca argument pentru întârzierea scrutinului). Decembrie ar fi, pare-se, momentul cel mai bun, întrucât alegerile din 2016 au avut loc pe 11 decembrie. Marcel Ciolacu nu a întârziat și el să afirme, deopotrivă cu geamănul lui mai vârstnic, Tăriceanu, că „e posibil să depunem un proiect de lege pentru amânarea alegerilor.” Chiar dacă președintele Iohannis spune că amânarea e iresponsabilă. Ciolacu adaugă, de un comic involuntar irezistibil: „Nu ne interesează, în acest moment, că-și dorește sau nu-și dorește președintele Iohannis alegeri. Noi suntem pe drumul corect.” Drumul lor corect pare să fie căderea liberă.

Invocând imperativul pandemiei, cuplul vestit Ciolacu-Tăriceanu ar vrea să folosească frica și frigul ca argumente politice în vreme ce, de partea cealaltă, PNL și USR nu mai vor să prelungească șahul etern care paralizează Parlamentul. Ceilalți chibițează și se gândesc serios la posibile alianțe, să nu piardă trenul electoral. Unii privesc cu speranțe la iarna care vine. Alții cu teamă. Cu toții știu că, pe măsură ce se îndepărtează de scrutinul local, votanții își schimbă perspectiva asupra propriilor alegeri. Văd mai bine tabloul general. Liniile de fugă. Li se consumă supărarea sau fericirea. Și pentru că unii se așteaptă la realizări imediate, li se consumă și speranțele. Iar regula numărul unu a partidelor guvernamentale este să nu lase disperații singuri, cu o ștampilă și un buletin de vot. Cine știe ce stafie mai iese din urne?

Vezi comentarii

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG