Linkuri accesibilitate

România: Cine mai are nevoie de Dragnea?


În așteptarea lui Dragnea

Măreția dreptului din România a triumfat: după numeroase intervenții, apeluri, reveniri și cereri patetice, tribunalul l-a pus în libertate pe Liviu Dragnea, care, de câțiva ani, este cel mai pomenit fiu al țării. Iese strivit cumva de gratii, cu psihicul în devălmășie, parcă anomic și obosit. „Lipsa libertății este cel mai greu lucru” peripatetiza el prin fața închisorii, ca o fabulă vie platonică. Nu i-a fost gândul doar la iubita părăsită pe nepusă masă, ci și la soarta partidului și a țării: Liviu Dragnea și-a văzut visul cu ochii, după un coșmar care a durat doi ani.

Liviu Dragnea și Irina Tănase, în Elveția
Liviu Dragnea și Irina Tănase, în Elveția

L-a pomenit adesea iubita lui, Irina, a cărei telenovelă a fost întreținută deopotrivă de tabloide și de presa quality. Dragnea a fost tratat de presă ca o vedetă iar jurnaliștii pe care i-a hrănit cu mâna lui s-au căznit să-i descrie patetic și febril detenția, ca să stârnească empatia publicului și clemența justiției. Pomenit a fost și de răzleții fani care i-au așternut covor de petale la poarta pușcăriei agitând bannere și pancarte pe care scria semianalfabet funcțional „Tu ești curajul nostru!”, „Ți-ai sacrificat libertatea pentru viitorul nostru!” sau „Acum putem spera la un viitor mai bun!” Că erau doar niște marginali ai partidului, nostalgici după Dragnea, așa cum sunt unii după Ceaușescu, o dovedește faptul că pancartele erau scrise strâmb, cu pixul, pe cartoane de ambalaj. Pomenit așadar de iubite, fani și nostalgici, dar și de adversari care i-au transformat numele în strigăt de luptă și în terminologie patologică. Toți îl pomenesc cu patimă, nimeni nu pare să vrea să priceapă ethosul tragic al celui considerat într-o vreme „cel mai puternic om din țară” care a ajuns bătaia de joc a mecanicilor din atelierul pușcăriei. Nu e nimic de înțeles, par să spună. Altă beție a puterii care a sfârșit în arest după ce a spart geamuri și capete.

Din fundul pușcăriei Liviu Dragnea s-a dus direct la o băută cu ultimii săi apostoli, cei care l-au susținut și adulat până în pragul închisorii și chiar mai mult de atât și l-au așteptat la ieșire cu haine curate și limuzina. Deși a contribuit consistent la istoricul bolilor democrației românești, ducând mai departe moștenirea metastatică a leadership-ului PSD (dar și a tuturor celorlalte politici corupte de guvernare postcomuniste, indiferent de culoare politică), eliberarea lui Dragnea nu i-a făcut pe succesorii ierarhici din partid să verse nicio lacrimă, să laude clemența justiției sau norocul partidului de a-l avea alături în momente în care partidul pare paralizat cu un rictus de nemulțumire și protest pe figura șefului, dar fără idei și strategii. Niciunul dintre actualii lideri care-i datorează atâtea nu a venit să-l aștepte la ieșire. Ba pare-se l-au abandonat cu totul și în perioada de detenție. L-au așteptat doar perdanții. Cum să nu se simtă sedus și abadonat când cei pe care i-a dresat și crescut cu bucățelele cele mai bune din tortul puterii se fac acum că uită partea comună de biografie, tovărășia, discursurile slugarnice, îmbrățișările și pozele de familie? Nici pe adversari (toți au conflicte în partid, se luptă pe trepte diferite ale piramidei puterii interne) ieșirea din închisoare nu i-a făcut să tragă ceva învățăminte, deși au făcut (și vor face) și ei cărări la DNA pentru a explica a cui foame a înghițit miliardele împrumutate pe vreme de criză pandemică. Și nu numai. Cum ar veni, la atâta mlaștină politică, toți îngerii miros sulfuros și au aripi cenușii. Cei care au făcut numiri politice sau abuzive, care s-au folosit de funcții în interes personal sau în cel al rețelei lor mafiote ar fi trebuit să facă ședință festivă și terapie de grup la ieșirea lui Dragnea, să examineze care sunt învățămintele pe care le-ar putea trage de pe urma măririi și decăderii curtezanelor politice, în speță, a fostului lider maxim al PSD. Căci, de fapt, soarta lui Dragnea este tipică micilor Napoleoni care găsesc în ranița lor nu bastonul de mareșal, ci pe cel de milițian. Comportamentul lui progresiv deviant nu doar că ar trebui studiat de specialiștii în patologia puterii, dar și de politologi și antropologi.

Caolonelul Cătălin Paraschiv, dirijând forțele de jandarmi la 10 august 2018
Caolonelul Cătălin Paraschiv, dirijând forțele de jandarmi la 10 august 2018

Se consideră un martir al luptei politice, o victimă a dușmanilor și, mai ales, a prietenilor care l-au lăsat să putrezească în pușcărie. De fapt, după doi ani și două luni de muncă în atelierul auto și sedentarizat prin pușcării, doar a prins un ușor iz de mucegai. Spune că e un deținut politic, un inocent, că faptele care i-au fost puse în cârcă nu există și nu lipsește să ceară indemnizație de erou al Revoluției. Cumva are dreptate, a fost „victimă” dacă, de pildă, folosim argumentul precedentului (mulți alții, Emil Boc, de pildă, dar și Ludovic Orban, au angajat oameni de la partid la guvern deși aceștia nu au prea dat pe-acolo și au scăpat fără să li se clintească un fir de păr), dar și argumentul moral, al ierarhizării crimelor și pedepselor. Cum să-l închizi pe Dragnea pentru niște angajări abuzive, când o procuratură mai curioasă și o justiție mai fermă și consecventă ar fi putut să-i găsească multe alte bube prin conturile bancare, rețeaua de interese, printre interlopi, prieteni și rude. E drept, mai are niște cruci de târât după anii de nebunii politice: e în cercetări, în continuare, pentru vizita la Washington la inaugurarea lui Donald Trump, unde se pare că a uns niște uși cu ceva bani bugetari. De asemenea mai este cercetat și în dosarul Tel Drum, dar dosarul începe să se apropie de limita prescrierii și nu e de mirare că Liviu Dragnea își dă în continuare importanță de parcă ar mai avea vreo relevanță în partid și în realitatea imediată. Este un supraviețuitor al erelor geologice.

Dragnea a crescut și s-a maturizat politic în jurul pușcăriei: în 2016 era condamnat cu suspendare și perioadă de probă de patru ani în dosarul Referendumul. Este vorba despre referendumul din 2012 pentru demiterea lui Traian Băsescu, atunci când Dragnea s-ar fi folosit de autoritatea pe care o avea în partid pentru a scoate oamenii la vot.

Condamnat la locul de muncă. Deși abia se uscase cerneala pe sentința definitivă, că Dragnea a intrat din nou în cărți: la alegerile din toamna lui 2016, a ajuns deputat și cu ajutorul tovarășilor de drum din Parlament și multor și măruntelor negocieri de culise, președinte al Camerei Deputaților. Restul este istorie: modificarea periodică a agendei de lucru a Camerei în funcție de interesele de familie politică, capturarea legislativului cu ajutorul gărzii de pretorieni politici mereu gata să se facă preș în fața șefului, încercarea de a modifica legislația pentru a găsi o portiță de scăpare pentru cercetările de ieri, de azi și din totdeauna, promovarea unor marionete pe care, când nu mai avea mâini, le manevra cu picioarele, patronarea de la distanță, dar autoritară, a reprimării manifestației din 10 august 2018 și multe asemenea. Democrația românească îi datorează multe răni și cicatrice handicapante. Nu e mai puțin adevărat că fixația adversarilor politici care turbează când îi aud numele și îi văd poza face posibilă prăsirea în zone cu vizibilitate mai redusă a multor altor tulpini virale care vor deveni mâine-poimâine dominante și poate mai periculoase. Iar unele derapaje autoritare, populiste și abuzive ale puterii de azi par să arate că nostalgicii lui Dragnea s-au prăsit la toate etajele politicii.

Eliberarea a venit cu un oarece preț: până în 2024 nu va mai putea fi ales în rândul autorităţilor publice sau în funcţii publice. De asemenea, nu mai poate ocupa vreme de trei ani o funcţie care presupune exercitarea autorităţii de stat sau să exercite o profesie ori o activitate similară celei pe care o avea în dosar – preşedinte al consiliului județean și preşedintele organizației județene de partid.

Adrian Năstase și Ion Iliescu, în campania electorală din noiembrie 2004
Adrian Năstase și Ion Iliescu, în campania electorală din noiembrie 2004

Trei ani nu sunt mulți, uitați-vă ce frumos îmbătrânește Adrian Năstase în fereastra partidului și să nu vă mirați dacă în 2024 va candida la parlamentare sau, de ce nu? prin măreția dreptului care l-a absolvit de atâtea dosare de corupție, chiar la europarlamentare, adică să exportăm pe căi democratice, nu doar jurisprudența Laurei Kovesi, ci și infracționalitatea tip PSD.

Dragnea a ieșit cu țâfnă din pușcărie: atâția alții, mai puțini vrednici de prețuire, au scăpat cu condamnări simbolice sau chiar fără a face pușcărie. Adrian Năstase, alt deținut de frunte, s-a bucurat și el de încrederea necenzurată a fanilor politici care l-au petrecut cu alai pe toate traseele legii, până în pragul pușcăriei, ba unii complici chiar și dincolo. Prin grija prietenilor, dosarele lui (Trofeul calității și Zambaccian) au plutit în derivă prin apele tulburi ale justiției mai multă vreme. Apoi, după aproape zece ani de bătut culoarele pe la DNA (înființat, culmea, tot de el), a fost trimis în pușcărie pe o perioadă mai lungă decât Dragnea, adică patru ani și jumătate din care nu a petrecut meditând dincolo de gratii (căci se laudă că a dat lecții de politologie și bune maniere pușcăriașilor) decât 500 de zile. A și scris vreo trei cărți care i-au mai redus porția de pușcărie pe pâine, semn totuși că izolarea e o bună muză. Năstase nu a ieșit din pușcărie supărat pe partid: la urma urmei au fost niște doctori și judecători intens colorați politic care și-au pus obrazul pentru ca el să intre în pușcărie cu fularul la gât după, cică, o încercare eșuată de sinucidere (o parte din prima condamnare a făcut-o în spital, cu serviciu la pat, vizite surpriză, cărți, meditații amare pe blog și televizor în zid), și apoi să fie scutit de o mare porție din pedeapsă pe motiv de bună-purtare. Este posibil, de fapt, ca, prin ironia sorții, să-l fi scăpat de continuarea detenției tocmai atmosfera sulfuroasă a guvernelor Ponta în care Dragnea și-a găsit mereu locul potrivit, undeva, la vârful piramidei puterii. La vremea eliberării lui Năstase, Dragnea era vice-primministru. Ei bine, Năstase este considerat acum un guru al partidului, vocea lui se aude distinct în vacarmul zoologic al organelor de conducere și nu puțini sunt cei care dau aprobator din cap către ayatollahul partidului. Este președintele unei fundații finanțate de Academia Română și presa citează copios din notele sale de pe blog.

Dragnea, în schimb, se plânge de relele tratamente ale partidului și nu are vorbe prea dulci pentru succesorii lui. Partidul fără el e praf, fără perspective, fără viitor. La fel și țara: trăim o dictatură feroce, „este amanetat viitorul României cu asemenea datorii”. Cum s-a ajuns aici? De vină e și lipsa opoziției, PSD devenind „un partid de operetă, condus de oameni lași.” Sunt vorbele unui om abandonat în deșert, legat de mâini și de picioare. Trece prin mai multe tentații ca sfântul Anton și este nevoit să și le reprime. Ar vrea să ia din nou hățurile partidului, dar cine să i le dea? Simte că devine irelevant în partidul căruia crede că i-a dat relevanță. Dar aceste critici opărite sunt și un fel de a spune: acum, că sunt din nou aici, să trecem la treabă.

Cine mai are nevoie de Dragnea? Șeful de la partid, Marcel Ciolacu, scrie pe pagina lui de socializare, cu o înțelegere cumva compătimitoare, ca la ușa unuia care se dă cu capul de pereți pentru că se crede clopot: omul are dificultăți. Trebuie tratat cu grijă și înțelegere, ca pe un convalescent: să-l lăsăm să-și vadă de sănătate. „A fost o perioadă grea și, cu siguranță, acum are nevoie de liniște.” PSD are treburi mai serioase, nu să-și amintească de bolile de creștere sau de recidivele de maturitate, mai spune Ciolacu. Dragnea nu mai pare relevant pentru partid. Nici măcar cât e de relevant Năstase. Poate pentru că este al doilea șef PSD care a ajuns în închisoare (doar primul e considerat erou, al doilea - doar epigon) și nu are nici relațiile extrapolitice ale predecesorului său care cultivase o pepinieră de cadre risipite acum prin justiție și funcționărimea de nivel înalt. Nu a avut nici cariera lui Năstase întinsă pe două decenii și jumătate de mâncat bani de la stat și voturi de la electorat pe pâine. A fost un rău banal, un test al implicațiilor pe care le poate căpăta mentalitatea de găinar și șef de gang local adus în primele rânduri ale puterii. Nu merită vitrină în muzeul de istorie al partidului.

PSD nu are nevoie de el pentru că amintește de lupte pierdute (în 2019 PSD pierdea voturi la Parlamentul european). Partidul a trecut în altă fază: au țesut o pânză și acum stau într-un cotlon și așteaptă. Moțiunea de cenzură din finalul sesiunii parlamentare nu a avut succes, dar nu-i nimic, a fost doar o mostră a foamei de bani și putere (ăsta a și fost subiectul moțiunii „România eșuată”), timpul trece în favoarea lor. Cele două congrese ale principalelor partide de guvernământ, PNL și USRPLUS tind să distrugă echilibre fine și să refacă bazinul de nemulțumiți și independenți din parlament (și din teritoriu). PSD este expert în a crea și a gestiona haosul politic și are stomac mai rezistent (mai rezilient, nu-i așa?) la traseiști chiar decât PNL care pare totuși capabil să înghită și conserve ruginite. Astfel că este posibil ca, spre sfârșitul anului, PSD să revină întremat și flămând. Căci foamea, și nu iubirea, este forța primordială pe scena politicii. La blidul pe care se bate azi PSD nu mai încape și gura lui Dragnea chiar dacă perioada lui de interdicție expiră chiar în an electoral.

Poate face echipă cu Victor Ponta, ca pe vremuri, când erau împreună în guvern. Nu mai are nimeni nevoie de ei. Poate doar iubitele și o mână de fanatici. Cei din PSD par să aibă nevoie de Năstase, fiul de suflet al lui Iliescu. Iar Năstase știe, ca tot politrucul, că poți fi șeful unui partid fără să fii ales, dacă ești unsul Tovarășului.

*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG