Linkuri accesibilitate

România: Cu coșul zilnic pe umăr


Parlamentul a votat legea coșului zilnic.

Coșul zilnic este necesarul pentru supraviețuirea fiecărui român: două ouă pe zi, niște felii de pâine, câteva roșii, două mere, lapte și carne cu țârâita... Nici mult, nici puțin, cât să ne ducem zilele. Se adaugă și câteva utilități fără de care nu mai putem trăi: televizor, telefon, internet. Ia gândiți-vă cum ar fi arătat fără aceste amănunte aparent luxuriante școala sau munca la distanță în perioada de izolare.

În perioada de pandemie mulți au descoperit că le trebuie, de fapt, puțin pentru a mai trăi o zi. Au făcut economii și împrumuturi serioase pentru că altminteri, șomeri și faliți fiind, ar fi murit cu coșul zilnic gol. Legea coșului zilnic este asemănătoare cu cea adoptată anul trecut, dar respinsă de președintele Iohannis în plină campanie electorală, pentru că ridica cota de popularitate a PSD, ai cărui parlamentari erau mari fani al legii cu pricina (deși, de-a lungul timpului, tocmai guvernările PSD au redus coșul la dimensiunile unui marsupiu).

Klaus Iohannis si Ludovic Orban în campanie electorală
Klaus Iohannis si Ludovic Orban în campanie electorală

Azi, s-au refăcut socotelile de pe urmă și s-a stabilit chiar o limită inferioară sub care viața devine sordidă și greu de trăit: 6900 de lei pentru o familie cu un copil. Un venit greu, dacă nu imposibil, de atins. Mai ales că salariul minim net este de cam 1350 de lei, adică vreo trei sute de euro fără câteva parale și de acesta beneficiază cam 1,4 milioane de salariați. Guvernul Orban a majorat aceste salarii în funcție de productivitate și inflație dar, după cum se vede, chiar și așa, coșul zilnic al beneficiarilor nu e plin decât pe sfert. Salariul mediu, în schimb, ajunge la puțin peste 3200 de lei, adică undeva aproape de marginea coșului zilnic. Însă ce familie se poate lăuda că e formată din angajați care să primească salariul mediu? Și chiar și-așa lipsesc câteva sute de lei pentru a o duce la limita de jos a subzistenței. Baza piramidei sociale este foarte extinsă și este formată din cei care primesc salariul minim și cel mediu. Este încă neclar câți români fac parte din aceste categorii pentru că, din cât ne-a spus ministra Muncii, nu se știe câți angajați au mai rămas și câți au migrat, câți muncesc legal și câți la negru (ministra dădea asigură la începutul crizei pandemice că nu va mai trimite inspectori, iar angajatorii au dat foc pe câmpia muncii, concediind, restructurând organigramele sau reducând salariile după bunul plac).

În toamna trecută, când s-a predat ștafeta la minister, se spunea că în România sunt aproximativ șapte milioane de angajați și vreo 4,9 milioane de pensionari. În stare de sărăcie severă se aflau pe atunci 15% dintre români, într-o statistică pe care perioada de austeritate prin care trecem o modifică văzând cu ochii. Altfel arată astăzi graficele și statisticile: o treime din angajați au fost trimiși în șomaj tehnic și e posibil să fi intrat în faliment cel puțin 150 de mii de firme. Cert este că pentru mulți coșul zilnic votat în Parlament se împarte de-a lungul mai multor zile.

Între timp, acompaniat de zarva stârnită de lupta pe coșul zilnic golit de criză, guvernul pregătește alegerile. Ludovic Orban ar fi acceptat, se spune, organizarea alegerilor locale pe 27 septembrie. De fapt, este forțat de împrejurări să ia o decizie cât mai rapid, de vreme ce Curtea Constituțională a stabilit că prelungirea mandatelor aleșilor locali și, în consecință, amânarea alegerilor prin ordonanțe de urgență nu este legală. Prelungirea mandatatelor nu poate fi făcută decât prin lege, astfel că parlamentarii trebuie să se grăbească să decidă prin vot, înainte de vacanța parlamentară, cu câte luni se va mări așteptarea electorală.

E de înțeles de ce guvernul, Klaus Iohannis și partidul-mumă, PNL, ezită să ia o decizie și amâna sine die scadența oalelor sparte până acum: economia României e încă branșată la aparatele de menținerea funcțiilor vitale și ministrul Finanțelor face transfuzii cu miliardele de euro luate cu cea mai mare dobândă europeană direct în carotida marii industrii. Guvernul Orban caută alibiuri pentru a amâna majorarea pensiilor și, oricum, ar vrea s-o facă, la rigoare, doar limitat la cotele de avarie ale economiei. A găsit însă cum să aloce opt miliarde de lei pentru a compensa pierderile companiilor mari în urma pandemiei.

Florin Câțu, ministrul român al Finanțelor
Florin Câțu, ministrul român al Finanțelor

Cine se califică la concursul de grație și frumusețe economică? „IMM care au cifră de afaceri peste 20 de milioane de lei în anul 2019 sau se încadrează în categoria întreprinderilor mari - şi aici am adăugat încă o categorie de companii care au fost cumva lăsate în afară de programul IMM şi de celelalte programe: companii care sunt întreprinderi afiliate sau parteneri şi care au peste 250 de angajaţi,” spunea ministrul Finanțelor, Florin Câțu. Există și un program pentru IMM-uri însă deocamdată banii se dau pe ochi frumoși și oricum ar urma să primească ajutoare doar vreo 40 de mii de firme din sutele de mii care au fost nevoite să tragă obloanele în carantină. Decizia guvernului de a-i obliga să-și închidă afacerile pe timp nelimitat a distrus o treime din economie. Doar istoria și actele contabile (că pe conștiința făptuitorilor nu ne putem baza) ne vor spune dacă aceste măsuri zeloase au avut de-a face cu economia subterană a firmelor de partid, cum se spune, sau dacă toată această combustie spontană a economiei nu a fost decât perdeaua de fum dincolo de care se ascund interesele de grup organizat și pus pe politizare a aparatului de stat. Dacă e s-o ascultăm pe Gabriela Firea, primărița Bucureștiului, (dar cine o mai ascultă?!) maeștrii pandemiei s-au folosit de scutul uman al bolnavilor imaginari invocați de Comitetul pentru starea de urgență, pentru a pune stăpânire pe altă avuție națională de boli, germeni și contracte bănoase: spitalele și clinicile de stat. Ministrul Tătaru spune că pandemia a dovedit că spitalele nu sunt conduse și utilate cum trebuie așa că trebuie schimbată autoritatea față de care să dea socoteală. Să nu mai fie primăriile, ci ministerul. E un fel de a spune că trebuie să schimbăm un mecanism care nu funcționează din varii motive astăzi cu altul pe care istoria l-a dovedit nefuncțional cu asupră-de-măsură pe vremea centralismului democratic.

Dar multe mecanisme au fost înlocuite pe timpul pandemiei cu altele pe care le consideram moarte și îngropate: au fost blocate sau/și eliminate din circuitul public pagini de Internet care nu corespundeau versiunii oficiale (și mereu schimbătoare) asupra bolii. Au fost alocați bani serioși pentru finanțarea presei care acceptă să pună în circulație numai știrile oficiale despre boală, tratamente și politici de guvernare. Și, deloc surprinzător, câinele de pază al democrației, de multă vreme dresat, știrb și înfometat, s-a îngrămădit la bolul cu boabe contaminate. S-au încălcat drepturi elementare și fundamentale (limitându-se, de pildă, libertatea de mișcare sau creând discriminări pe bază de vârstă). Cei care au încălcat regulile izolării au primit amenzi usturătoare când nu au fost bătuți în stradă în aplauzele cetățenilor cu conștiință socială. Și, după cum spun sociologii, poliția a făcut educație civică serioasă prin bidonvil și mahalale, nu prin centrul orașului. Spitalele nu au mai internat decât urgențele, bolnavii cronici ieșind din statistici și intrând în uitare. Asociația pacienților pregătește voluminoase dosare penale și nu puține se încheie cu actul de deces în copie și original. Știrile oficiale nu vor împiedica aceste povești de viață și de moarte să ajungă la noi.

Viața și moartea au mers înainte, iar acum fiecare mic detaliu al unei vieți normale restituit de mâinile zgârcite ale autorităților este prezentat drept un cadou inestimabil pe care trebuie să-l prețuim până nu este luat îndărăt. De aceea e de așteptat ca mica rezervă de fapte bune la dispoziție guvernului să fie consumată cu multă cumpătare în zilele care urmează. Și, cum ne-am obișnuit, nu trebuie să ne așteptăm ca sufletul să fie primul motor al mașinăriei guvernamentale, ci interesul direct și neprecupețit îndreptat către baza piramidei sociale salariale. Încăierările și reorganizările de pe scena politică (trecerea parlamentarilor ALDE la PSD, de pildă) au legătură în primul rând cu instinctele de supraviețuire ale animalelor politice în marea confruntare electorală. La fel și agenda Parlamentului. Legea coșului zilnic care va mai avea ceva drum de străbătut de la demagogie la realitate este însoțită de dublarea alocațiilor pentru copii unde PSD a marcat în fața PNL care ar fi vrut întârzierea cu două luni a acestei măsuri. Însă ambele partide au marcat față de USR votând pentru eliminarea obligativității educației sexuale în școli, ceea ce înseamnă că acest curs se va face doar la cererea părinților.

Nu se mai dau pixuri și găleți cu însemnele partidelor. Se dau legi, ordonanțe, hotărâri și ordonanțe militare cu dedicație, ca la nuntă. PNL vrea să capitalizeze lunile de carantină, pozând în înger păzitor și salvator. Relaxarea în cascadă a măsurilor de distanțare și izolare pare în contradicție cu cifra noilor cazuri în ușoară congestie și cu spaimele isterice întreținute de Comitetul pentru situații speciale (adică de subalternii lui Ludovic Orban) de-a lungul lunilor de activitate obscură și convulsivă. Coșul zilnic de știri oficiale diferă de la o zi la alta: protocoalele de tratament se schimbă, la fel și diagnosticarea, metodele de prevenție și profilaxie sunt și ele diferite de cele recomandate până mai ieri iar tonul lor rituos este, nu de puține ori, de un comic absurd. Prima recomandare referitoare la mersul la plajă de pe 1 iunie, când s-a deschis practic sezonul estival, prevedea posibilitatea de acces doar pe plajele amenajate cu șezlonguri și a fost nevoie de o revoltă a beneficiarilor de salarii minime spre medii care nu au bani să închirieze șezlongurile, pentru a adăuga în actul oficial și posibilitatea de a merge cu un prosop sau un cearceaf la plajă. Și, pare-se că tot din lipsă de activitate, că tot e secetă și sistemul de irigații e praf, Ministerul Agriculturii a emis un ordin care-i obligă pe pescari să păstreze o distanță de zece metri, să nu socializeze între ei, să nu facă grătar și să nu bea alcool, să aibă la ei soluții dezinfectante și măști (nu se spune dacă pentru pescari sau peștele capturat).

Dar pandemia lasă urme durabile nu doar în antologia absurdului românesc, ci și în Strategia națională de apărare adoptată la sfârșitul lui mai de Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Documentul a ajuns, ironia sorții, pe masa lui Marcel Ciolacu și urmează să fie discutat în Parlament. Vechea strategie, din 2015, nu mai corespundea momentului epidemiologic și electoral.

Întreaga strategie vorbește despre amenințări, riscuri și vulnerabilități și, în ciuda înșirării stufoase de deziderate, opțiuni, proiecte și promisiuni, unii i-au reproșat președintelui că a uitat cea mai gravă amenințare la adresa democrației, anume corupția, dând sentimentul că lupta cu aceasta a fost importantă doar până ce președintele și-a doborât adversarul direct, Liviu Dragnea. Această critică este ușor inexactă. Despre corupție se vorbește în mai multe locuri în Strategie, e drept, folosind aceleași poncife ca și până acum, dar, fără doar și poate este un subiect fierbinte pentru CSAT („Corupția vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează potenţialul de dezvoltare a țării, buna guvernanță, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului. În plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării noastre.”) La categoria de riscuri, se spune explicit că „nerealizarea obiectivelor de dezvoltare ale României poate fi generată de persistenţa dificultăţilor economice, proliferarea economiei subterane şi a corupţiei, evaziunea fiscală” etc., iar pentru serviciile de securitate trebuie să fie prioritară tocmai identificarea și semnalarea actelor de corupție. Astfel că nu problema corupției și a modului în care este aceasta controlată și eradicată lipsește din paginile Strategiei de securitate, ci tot mai rapidul declin social, degradarea coșului zilnic și a vieții societății.

Într-o perioadă istorică în care marile inechități transformă orice conflict, de orice natură ar fi (rasială, de gen, de generații...), în unul de clasă (poate și pentru că strategii conflictelor sunt neomarxiști, cum li se spune), probabil că una dintre cele mai presante probleme de pe agenda politicilor de guvernare ar trebui să fie sărăcia. Nu poți ca, scoțând din discuție salariile și pensiile speciale, modul abuziv (trafic de influență, nepotism) în care se scriu poveștile de succes în România de azi, averile considerabile obținute în mod evident din furt și inginerii financiare, nu poți, spun, să elimini din categoria riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale extrema divizare a societății. Căci, chiar dacă pe hârtie salariul mediu pare a fi suficient pentru supraviețuire, altfel arată organigramele realității în care raportul salarial dintre angajații la stat ajunge, prin cumularea pensiilor, salariilor, indemnizațiilor, premiilor, sporurilor, la raportul de unul la o sută: un demnitar poate câștiga o sută de salarii minime pe lună.

Probabil că este și o chestiune care ține de corupție, dar în primul rând are legătură cu proasta construcție socială și cu incapacitatea politicienilor de a renunța la privilegiile pe care și le-au votat: salarii, rețele speciale de sănătate, privilegii, sume forfetare, pensii. Undeva, într-un colț de pagină, pe ultimul loc dintr-o lungă înșiruire, sărăcia este pomenită alături de alte „vulnerabilități”: excluziunea și polarizarea socială, declinul demografic, migrarea forței de muncă specializate... Și chiar dacă în Constituție (art.47) se spune că „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”, pentru problema sărăciei și polarizării, Strategia de apărare nu are soluții.

Are soluții și reacții pentru alte drepturi, în schimb. De pildă, atunci când vorbește despre amenințări, (toate legitime, legate de pericolul destabilizării venit din est, cel al terorismului, de disfuncțiile reactive ale autorităților în fața unei crize etc) enumeră și „acţiunile informative ostile, care au în vedere dezvoltarea unor puncte de sprijin pe teritoriul naţional, în special în scop de influenţă, pot obstrucţiona proiectele strategice ale României şi deciziile în stat”. Este ce a rămas dizolvat ca o pastilă amară din vulnerabilitatea reprezentată de presă pe vremea strategiilor de apărare ale lui Iliescu și Băsescu. Astăzi pericolul să ai un alt punct de vedere decât cel oficial pare o chestiune care ține de războiul hibrid, informațional, iar Strategia propune un antidot pe potrivă: „identificarea şi contracararea acţiunilor asimetrice și de tip hibrid”, „cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea riscurilor și amenințărilor generate de acţiunile informative ostile, asigurarea protecţiei contrainformative a intereselor naţionale, precum şi a informaţiilor clasificate.”

Ca mereu, și această Strategie națională, în care fostul inspector școlar Iohannis a topit și vechea și inaplicabila lui inițiativă România educată, se oprește la generalități și pare că e concepută având în minte România pitorească și puternic instituționalizată, nu România reală a coșului zilnic sub limita de supraviețuire. Dar, pe de altă parte, Strategia nu este un program de guvernare de la care să așteptăm și altceva decât peltele vag militariste și amenințător patriotice. Strategia nu este decât o sumă de ipoteze de lucru pe marginea cărora se construiesc un discurs oficial, alianțele internaționale și o atitudine regională. Nu e de mirare că, atunci când e pomenit, factorul uman este trecut la capitolul de vulnerabilități sau riscuri. Cine s-ar putea opune unei măsuri abuzive sau încălcării unor drepturi dacă nu oamenii care le resimt efectele? Strategia de apărare pornește de la ideea că tot ce iese din perimetrul discursului oficial este ostil și trebuie privit ca amenințare. Dar și aceste situații sunt doar invocate cu jumătate de voce, parcă pentru a nu trezi cine știe ce demoni. Însă când factorul uman nu este principalul pivot al politicilor de securitate și apărare națională, când principala problemă a Strategiei este să asigure 2% din PIB pentru tehnica militară, te întrebi cui îi este dedicat un asemenea document. Cine va ține până la urmă arma pe umăr? Nu tot aceia care țin coșul zilnic pe umăr?

XS
SM
MD
LG