Linkuri accesibilitate

România: Iluzii optice și culturale


Chiar dacă unii ar putea fi mirați, România are, de ceva vreme, o Zi a culturii naționale sărbătorită pe 15 ianuarie, adică în ziua nașterii lui Eminescu. Și, la urma urmei, de ce ne-ar mira? În calendarul sărbătorilor de peste an, trecută cu roșu, găsim și o Zi a profesorului. Ba chiar și una a elevului și studentului.

Cu toate acestea, când vine vorba de cultură, românii capătă o morgă de eroi tragici prinși fără să știe și fără scăpare într-o capcană mortală. La urma-urmei, ce mai e și aia cultură? De ce ar fi cultura „națională” și nu universală? Din lipsă de sensibilitate sau pur și simplu din prostie, sistemul de educație a reușit să-i plictisească pe mulți de cultura națională sau universală (de limbă, artă și istorie, în principal) încă dinainte ca ei să priceapă măcar ce este aceasta. Școala este, în principiu, primul mediu în care copiii se întâlnesc cu cultura. De multe ori ies din această îmbrățișare traumatizați. Desigur, nu cultura au întâlnit-o, ci sosii ale ei modificate genetic de Poema pedagogică a lui Makarenko. Cum ar putea fi altfel de vreme ce tocmai domeniile creativității au fost restrânse până la suprimare din programa școlară? Desigur, criza coronavirusului a făcut ca situația să se înrăutățească, învățământul dispărând aproape total de pe agenda multor copii și profesori. Minciuna eficienței învățământului online a fost și ea întreținută sistematic din birourile ministerului. Cam ca iluzia (optică) a culturii naționale.

În piramida grijilor și necesităților, cultura a ajuns să fie plasată sus, într-o zonă rezervată inițiaților. Desigur, ar fi trebuit să fie accesibilă tuturor, nu un trofeu în sufrageria semidocților sau a parveniților. Dar dacă nu ar avea un preț mare, nu ar merita efortul. Privilegiul creației culturale părea să fie destinat, în mare măsură, unei pături în formare și tot mai extinse: clasa de mijloc. O clasă suficient de solidă, de stabilă și de cuprinzătoare cât să sintetizeze și să codifice artistic semnele timpului, să creeze valori durabile și relevante sau să le perpetueze pe cele deja existente. Însă criza economică a însoțit-o pe cea medicală și clasa de mijloc este acum dacă nu doar o amintire, oricum un tot mai fragil interstițiu social a cărui busolă de urgențe și priorități este dată peste cap. Să vorbești astăzi despre supraviețuirea prin cultură pare o ironie subtilă. Cine mai are timp și bani să producă sau/și să consume cultură?

Cultură? Poate agricultură, spun unii sarcastici. Oamenii sunt preocupați de supraviețuirea fizică. Pandemia a falimentat zeci de mii de afaceri, oamenii migrează profesional sau fizic, căutând pâinea cea de toate zilele prin toate cotloanele societății. Nu au nevoie de metafore sau acuarele, de luminile rampei sau de pupitrul dirijorului. Pe zidul casei lor tot mai mici, după buget, nu mai încap picturi sau rafturi de bibliotecă. Nu degeaba în pungile cu care și-au cumpărat amar de vreme voturi politicienii nu puneau cărți sau integrala Bach, ci zahăr și orez.

Sărăcia provocată de pandemie este doar o metastazare socială a sărăciei endemice a României postbelice. Piramida românească este o țeapă. De multe ori, sărăcia a fost provocată pentru a ține în captivitatea statului tot mai mulți oameni. Oamenii se înghesuie mai degrabă la o promoție de cratițe sau ulei decât la o lansare de carte sau un concert, fie el gratuit, în stația de metrou. Știința lor de carte i-a făcut să învețe pe dinafară nu conjugări latinești, ci rafturile din supermarket, dispoziția tarabelor în piață, nume de vedete și fotbaliști. Pot citi cursiv listele de cumpărături și rețetele de răcituri, dar buchisesc cu greu un rând dintr-o carte din care înțeleg doar sunetele sau cuvintele, nu și sensul. Este ceea ce spun sondajele și statisticile de ani de zile, de te întrebi de ce nu i-a dat nimănui prin minte să cinstească oficial și Ziua inculturii sau a analfabetismului funcțional. Sau poate că pe 15 ianuarie sărbătorim cultura ca pe o mare dispărută, ca în Ziua Eroilor?

Cu atât mai mult te prinde mirare când afli că, deși suntem țara în care oamenii cheltuiesc trei euro pe an să-și cumpere o carte, Ministerul Culturii spune că va aprinde flacăra culturii în 16 orașe (dacă nu plouă) și se dă peste cap să organizeze un concert cu ajutorul (printre alții) unei formații de muzică pop-rock înțepenite în preistoria entertainmentului. Ministerul a asigurat astfel muzica potrivită pentru acest priveghi la căpătâiul culturii. Cum ar veni, un imn dedicat culturii cântat la tamburină, tobe și chitară bas. Ca să nu mai spunem că numele trupei cu pricina, Direcția 5, ar merita în sine o meditație la eternizarea și rodnicia răului în spațiul cultural românesc, din moment ce a fost împrumutat de la unitatea de protecție și pază a securității comuniste. Părea, la înființare (1991), o idee bună, atrăgătoare.

Inițiativa Ministerului este unică în felul ei, nu prin modul exotic de a prohodi cultura, ci pentru că altele nu mai are (porțile muzeelor se deschid prin deciziile administrațiilor locale, nu pentru că spune ministerul). Nu am văzut, în anul în care fricile apocaliptice ne-au izolat în statul paralel al Internetului, ca Ministerul Culturii să sponsorizeze, nemite să organizeze, ceva cultural: vreun tur virtual prin muzeele de artă sau de istorie, vreun site dedicat culturii naționale, vreo dezbatere fie și online despre soarta culturii într-o țară care e prizoniera semianalfabetismului, o bibliotecă online și gratuită a literaturii românești și universale (da, există niște inițiative, dar sunt locale și limitate la fondul de carte al unor biblioteci deja existente). Iar inițiativa aplicației de mobil Eminescu, întreaga operă, este, la fel, privată.

Ministerul nu a organizat nici măcar o cinematecă arhivată online unde să putem vedea filme de și cu români. Dar nu filmele lui Sergiu Nicolaescu sau cele cu Brigada diverse care, pare-se, sunt considerate de diverse televiziuni tot ce a putut crea mai bun și mai reprezentativ arta filmului românesc. Ci filme interbelice, artistice sau documentare, filme postbelice de tezaur (piese, actori, muzicieni), înregistrări de arhivă care au acum valoarea lor în aur. Poate că de aceea nici nu le vedem.

Așa că nu e de mirare că unii se întreabă ce ar fi de sărbătorit de Ziua Culturii? După un an de sihăstreală, actorii nu pot fi văzuți și auziți decât pe ferestrele aburite ale calculatoarelor. Despre muzicieni nu mai vorbim. Chiar dacă internetul a fost plin de concerte/spectacole live din sufrageria artiștilor (violoniștii Daniel Hope sau Augustin Hadelich, de pildă) muzicienii români nu au avut dispoziția sau logistica să se producă astfel. Unele teatre și-au transmis online reprezentațiile de arhivă sau montate curajos în plină pandemie fără public, uneori cu trupe înjumătățite de boală, și, desigur, fără mare ajutor din partea ministerului. Festivalul Național de Teatru a fost o cârpeală heirupistă făcută cu resturi uneori nici măcar de prea bună calitate din arhivele TVR și Societății de radio pe care nu le-am putut asculta/vedea decât în zilele festivalului. Astăzi nu mai avem acces la ele deși fac parte din patrimoniul național. Și nici anul acesta, care ar trebui să fie anul Enescu (sau Lipatti, că veni vorba), nu are semne prea bune. Nu are deloc, de vreme ce nu există nicio strategie pe termen lung în această direcție. Și cum ar putea avea, de vreme ce termenul de cultură a început să fie un arhaism, folosit doar în retorica oficială să dea bine? Așa că să nu vă aștepți la utopica și fantastica integrală Enescu visată de mulți melomani și nici măcar la reeditarea înregistrărilor cu interpretările și compozițiile lui Lipatti. Așa cum nu vă așteptați la vreo celebrare (o expoziție permanentă, de-a lungul întregului an, un album, o miniserie documentară dedicată vieții) a lui Theodor Pallady de la a cărui naștere se împlinesc 150 de ani.

Poate că așa și trebuie: cine are nevoie de omagii regizate oficial? Cine are nevoie de spectacole pompoase pentru a sărbători sufletește creația, creatorul? Nu ne-am săturat de actorii care recită Scrisoarea III cu voce de tunet simulând o însuflețire găunoasă și patriotardă? Nu ne-am săturat de lucrările semidocte și naționalist obsesive prezentate la sesiuni științifice numai bune de pus în CV-ul profesional? Cum ar putea fi sărbătorită o cultură fără să-i scoatem ochii cu stilourile și să-i spargem urechile cu tobele și trompetele noastre? Unii spun (și au dreptatea lor) că, în fapt, cultura nici nu ar trebui subvenționată de la buget. Dacă societatea are nevoie de ea, să plătească. Iar dacă operele sunt valoroase, creatorii se vor putea susține. În felul acesta, își vor păstra libertatea și vor avea statura să se ridice împotriva vremurilor, dacă simt că așa trebuie. Ziua culturii naționale ar trebui sărbătorită de fiecare creator în parte. Cu condiția să nu fie izolat sau alungat de sărăcirea programată politic a societății românești. Ce te faci însă cu o cultură minoră, cum e cea română? O cultură în care din cei trei euro dați pe o carte, 2,90 sunt dați pe traduceri și doar zece eurocenți pe lucrări originale? Poți supraviețui decent și discret măturat de torenții de pe web și de streamingul online?

Decență și discreție nu sunt cuvinte românești. Alexandru Nanău, cel care a regizat filmul Colectiv, a refuzat medalia Meritul cultural pe care președintele Iohannis voia să i-o confere când se tăia tortul Zilei Naționale a Culturii, să vadă lumea la ore de maximă audiență cât de mult prețuiesc oficialii cultura. Nanău care e regizor, nu actor, nu a vrut să intre în acest scenariu: „Consider că ar fi o ipocrizie din partea mea să accept această decoraţie, având în vedere că domeniul cinematografic şi structurile statului responsabile pentru el se află în moarte clinică” spunea el pe pagina lui de Facebook, în scrisoarea adresată președinției. Singura perspectivă pentru un student român în domeniul creativității este să plece unde o vedea cu ochii, spune regizorul, să plece poate o găsi o țară care își respectă cultura.” Ministerul i-a dat un răspuns pompos și arogant. Tot de Ziua Culturii.

Artiștii au cerut nu odată de-a lungul anului trecut ca guvernul să adopte o politică de protecție pe timpul crizei coronavirusului. Arta, mai ales pe terenul arid al crizelor economice și sociale, este o floare delicată și nu poate fi călcată cu bocancii. În atmosfera toxică a pandemiei, cultura a fost trecută, ca educația, pe strapontina teatrului de bătălie, dacă nu cumva de-a dreptul la capitolul pierderi. Desigur, cultura se încăpățânează să reziste, ba chiar se manifestă public însă cumva în răspăr cu politicile de guvernare și cu nepăsarea oficială. Dar cine ar investi un eurocent pentru a hrăni vehemența criticilor? La urma-urmei, guvernul a dat bani presei pentru a o face să reziste crizei pandemiei cu precondiția ca aceasta să nu publice decât știri verificate despre coronavirus, adică știrile oficiale publicate de Grupul de comunicare strategică, în ciuda deselor informații oficiale neclare, inconsecvente sau contradictorii.

Cu un învățământ pe marginea prăpastiei, dacă nu în picaj liber, acesta este mediul în care cresc și se deformează genetic „părerismul”, „habarnamismul”, nepăsarea endemică, semidoctismul și, peste toate, impostura. Credeți că nu e nicio legătură între cei trei euro dați anual pe cărți de românul mediu și psiholoaga care a fost angajata spitalului din Târgoviște 20 de ani, deși nu făcuse o zi de facultate și avea diplome false? Credeți că nu e nicio legătură între torentul de legi uneori incoerente, alteori stupide și de multe ori de-a dreptul analfabete deversate în societatea românească a ultimilor 30 de ani (sau, de ce nu, 75 de ani) și impostura oamenilor politici ale căror biografii sunt pline de doctorate, diplome, decorații, plagiate? Cum a fost posibil acest imens val de impostură, dacă nu prin absența generală a simțului critic, prin traficul de influență pedagogică și culturală, prin corupție morală și spirituală? Instituțiile culturii sunt ele însele asediate de restanțe morale: președintele Academiei (instituția care a avut inițiativa ca Ziua Culturii Naționale să se desfășoare pe 15 ianuarie) nu a reușit să explice plauzibil prezența numelui său pe listele de colaboratori ai Securității, în Uniunea Scriitorilor (și oriunde în zona creativității) se desfășoară un război aparent generațional (de fapt, de viziune și obiective) între pensionarii sistemului, întâmplător (sau nu) prolificii toboșari ai vremuri noi comuniste și tinerii nonconformiști, antisistem, a căror creativitate, dacă nu este bine orientată politic, este privită cu mefiență și obtuzitate de posibilii finanțatori de stat.

Dar nu e nimic nou, harta distribuirii resurselor financiare respectă și la nivelul culturii politicile redistribuirii banilor la nivelul ministerelor și administrațiilor locale. Cineva spunea cândva: Bugetul este o armă politică. Un dicton care s-a aplicat deplin și mereu, indiferent de culoarea și mirosul politic al celor care s-au succedat la putere. Dar la fel de adevărat este că modul în care este încărcată și folosită această armă spune multe despre lunetist. Este și unul dintre reproșurile care se aud frecvent la adresa finanțărilor în cinematografia românească, regizorul Alexandru Nanău fiind cel mai recent contestatar. Banii au curs mereu pe făgașurile săpate de solzii animalelor politice. Când creatorii nu au vrut să se alinieze, politicienii și-au racolat și întreținut propria elită artistică, să le cânte realizările, indicațiile, obiectivele. O altă formă de asistență socială: cea culturală. Printre independenți va funcționa selecția naturală. Ar trebui scrisă o Origine a speciilor artistice.

*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

Previous Next

XS
SM
MD
LG