Linkuri accesibilitate

România: La vânătoare de iresponsabili


Președintele Klaus Iohannis și prim-ministrul desemnat, Dacian Cioloș

Cine e de vină? Cine e responsabil? Cine a dat afară pe cine? De unde? De când? Cine a început sfârșitul? Cel răspunzător să plătească!

Criză, țară, morți, griji, epidemie, sărăcie, cer plumburiu de iarnă timpurie... Toate se petrec parcă peste noapte, pe neașteptate. Unii ar vrea să pară un accident, alții - o nepotrivire de caracter. Iar cei mai mulți, o crimă premeditată, la locul căreia făptașii se întorc, iar și iar, pentru că pentru asta primesc diurnă. Dar toți sunt preocupați de distribuirea responsabilităților și de pedepsirea vinovaților. Ai zice că pe politicienii români i-a prins deodată flama moralității care le-a vindecat cataracta cu laserul. Că vor să facă ordine în haosul generalizat al societății. Că sunt gata ca, după stabilirea vinovăției, în cazul în care ar fi culpabili, să-și primească pedeapsa cu stoicism și demnitate. Că vor să treacă prin furcile judecății morale toate hârtoapele prezentului, conștienți că doar așa societatea va ieși mai bună din încercările de acum. Că s-a trezit spiritul civic roman din geto-dacul adormit.Aiurea! Ceea ce pare un generalizat proces de conștiință nu e nimic altceva decât o comedie a erorilor, un joc de oglinzi strâmbe în care fiecare arată cu degetul către ceilalți, ba uneori, către sine însuși spunând că a fost bântuit de spectre și fantome. Eu sunt un altul! Cum altfel s-ar explica moțiunea de cenzură votată de opoziție, dar și de parlamentari ai puterii, care s-au dat astfel singuri afară de la guvernare?

Pentru toate acestea se caută vinovatul. Florin Cîțu spune că de vină este USR, că a ieșit din coaliția guvernamentală. Poate Stelian Ion că nu a acceptat să fie demis fără să facă tapaj pe la televiziuni și în partidul lui de buzunar. Sau poate fostul șef al USR, Dan Barna, care a editat și semnat moțiunea produsă de AUR, susținând că nu-l mai suportă pe Cîțu la guvernare. S-ar zice că cei din USR au luat-o în serios cu „fără penali” în funcții publice (deși au și ei penalii lor) și s-au supărat copilărește pentru că banii din fondul la dispoziția prim-ministrului (un mic penal și el, de vreme ce a făcut două zile de pușcărie pe bază de spirtoase) urmau să ajungă în buzunarul clienților din teritoriu și nu au vrut să se uite în altă parte. Complicitatea este și ea o faptă penală. Poate că nu au vrut să fie complici sau poate că s-au supărat pe cei din PNL că nu vor să împartă frățește prada bugetară. Oricum, plecarea lor de la guvernare a produs criza, susțin sicofanții lui Cîțu și Iohannis. Acum să se ducă Dacian Cioloș să negocieze guvernul cu AUR, cu PSD și cu antivaccinista Șoșoacă.

Florin Cîțu a acceptat din vârful buzelor dialogul cu prim-ministrul desemnat, dar nu la guvern, ci la sediul PNL, ceea ce în sine spune ce crede el despre refacerea coaliției și cât preț pune pe prim-ministrul aspirant (Mai mult: pentru că banda lui Cîțu este ombilical legată de tătuca de la Cotroceni, este un semn că Cioloș este un om de sacrificiu cum a fost și în 2016 și că, deși șeful PNL trebuie să stea de vorbă cu el ca să pară interesat de soarta țării și soluționarea crizei, nu trebuie să-l și respecte. Poate că e nevoie de Cioloș pentru a avea pe cine da vina. Sau doar să ne treacă prin iarnă). Negocierile nu au produs nimic, doar nervi și discursuri plate, chipurile „responsabile”. Dacă responsabilitate vă inspiră acest balet prin vulcanii noroioși ai politicii!

Responsabil este PNL, că i-a umilit pe miniștrii USR, spun la rândul lor camarazii lui Cioloș și Barna, care nu pot uita palmele frățești date peste masa negocierilor de Florin Cîțu chiar la începerea marii împărțeli a banilor, partea cea mai plăcută a mandatului guvernamental. PNL, care s-a confruntat cu criza sentimentală a coaliției în timpul schimbării garniturii de conducere (ca și USR, de altfel: criza s-a petrecut înaintea, în timpul și după congresele celor două partide) a abordat schizoid divorțul: Ludovic Orban s-a agățat de partenerii de coaliție (pentru că aceștia voiau continuarea alianței, dar fără Cîțu, creație și nemesis al lui Orban și adversarul lui la Congres) și a jucat pentru echipa adversă, susținând și votând moțiunea. La rându-i, Cîțu, celălalt creier mic al PNL, a apăsat pedala, în speranța că USR va ceda nervos și va accepta să joace un rol pur decorativ la guvernare. Când s-a pus însă problema propunerii prim-ministrului la Cotroceni, PNL a făcut un pas înapoi. Semnificativ, nu? Deși anunțase cu 24 de ore înainte de dialogul cu președintele Iohannis că prim-ministrul propus este tot Florin Cîțu, susținut în unanimitate de Biroul executiv național.

Dar vinovat e și PSD pentru că a jucat la cacealma și a încurajat divorțul zgomotos al partenerilor la guvernare, spun comentatorii. „Haideţi să vă spun sincer: obiectivul nostru nu a fost să fie Cîţu sau nu preşedinte la PNL, obiectivul nostru categoric a fost acela ca USR şi PNL să nu se împace şi să nu ducă România spre dezastru sau să continue spre dezastrul în care au adus România,” spunea Alfred Simonis, liderul grupului parlamentar PSD din Camera Deputaților. Misiune îndeplinită. Se vede că PNL a învățat de la PSD să joace la cacealma pentru a-și distruge adversarul. În ziua negocierilor cu Iohannis, au făcut un pas înapoi spunând că nu au propunere de prim-ministru. Așa s-a făcut că singura ofertă, a lui Dacian Cioloș, a fost acceptată, acesta fiind lăsat să-și rupă degetele încercând să deschidă poarta de la intrare în Palatul Victoria. Astfel a ajuns PNL în opoziție fiind totuși la putere (Cîțu e, în continuare, prim-ministru interimar). „Cea mai bună cale de a controla opoziția este de a o conduce”, după cum spunea Vladimir Ilici, părinte spiritual, știut sau nu, pentru mulți politruci.

Vinovat este și președintele Iohannis că a girat până la capăt fanteziile guvernamentale ale lui Cîțu și a spus până mai ieri că USR dă dovadă de iresponsabilitate semnând și votând alături de PSD și AUR moțiunea de cenzură. Același Iohannis care, în chiar prima zi a convorbirilor pentru formarea unui nou guvern, a acceptat oferta lui Dacian Cioloș desemnându-l pe acesta candidat de prim-ministru. Spusese că vrea să rezolve criza. Dar a rezolvat-o acceptând candidatura reprezentantului celui de-al treilea partid parlamentar? Despre ce stabilitate poate fi vorba? Stabilitatea guvernului Tăriceanu, silit (de fapt, o făcea cu plăcere, după cum s-a văzut în cele din urmă) la o complicitate toxică cu PSD? Este Cioloș vinovat la rându-i de naivitate, de foame de funcții, de melodrame politice? Se complace într-un joc în care singurul lui câștig ar fi că devine mai vizibil, dar riscând să fie umilit în Parlament, mai ales că a anunțat un program de guvernare care a stârnit greață și vertij la vîrful PSD?

Cioloș e convins că nu s-ar fi ajuns aici fără ajutorul neobosit al lui Cîțu, vinovat de aroganță și incoerență administrativă. Cei din USR au pus o condiție (fără Florin Cîțu), dar PNL nu pare pregătit să capituleze, mai ales că partidul a fost preluat prin lovitură de palat la ultimul congres de gașca lui Cîțu, iar mantra lor este că sunt echipa câștigătoare. Câștig care a produs răni profunde, dacă nu mortale, în tot partidul. O echipă câștigătoare care a pierdut de la început puterea printr-o moțiune de cenzură. Oricum, votul pentru cabinetul posibil minoritar al lui Cioloș este încă fluid. Chiar dacă PNL va fi de acord să susțină un astfel de guvern, nu se știe dacă vor vota toți pentru un partid care l-a înlăturat pe Cîțu de la putere. Să nu uităm: votul zdrobitor pentru moțiunea PSD ar fi fost imposibil fără susținerea USR.

Toată lumea învinovățește pe toată lumea, astfel că nimeni nu mai pare în mod special vinovat. Catastrofa politică pornită din ambiții, aroganță, bani, trufie începe să pară un fenomen natural, impredictibil și implacabil. Uneori este învinovățită chiar populația pentru că tolerează/vehiculează teorii conspiraționiste, nu se tratează și nu se vaccinează. Pentru că, prin atitudinea aceasta sfidătoare, forțează la roșu sistemul sanitar, agravând crize deja endemice. După o vară de destindere, când din rațiuni de partid și de stat, măștile și-au întredeschis șireturile și oamenii au putut respira aerul de libertate nefiltrat de cârpe, a sosit o piperată notă de plată: zeci de mii de cazuri de contaminare, sute de morți, secții speciale și de urgență blocate de tărgi, ambulanțe și saci mortuari. De vină, s-a spus, sunt influencerii și liderii acestor mișcări anti-vacciniste, cei care sintetizează în discursurile lor toate idiosincraziile pseudoștiinței de tabloid: microcipurile din vaccin, selecția nenaturală a populației, dictatura Big Pharma, flat earth, MKUltra, chemtrails și totalitarismul. Uneori această mișcare de mase este produsul halucinațiilor induse de toxinele anonimizate pe paginile de socializare, dar mirosind a vodcă de Kremlin, alteori însă e vorba, pur și simplu, de o reacție normală față de gafele, prostiile sau/și inconsecvențele autorităților. Degeaba se miră diverșii plutonieri ai crizei că nu au autoritate și că deciziile se lovesc o nesupunere civică vecină cu nepăsarea și inconștiența. Tot ei au închis ochii când încălcarea normelor sanitare lovea în interesele de partid. Degeaba arată cu degetul către simplii cetățeni care se îmbulzesc la sfinte moaște. Nu cetățeanul simplu este vinovat de „statul eșuat,” de situația de criză („Cuvântul care caracterizează cel mai bine România de astăzi este cuvântul criză ”, spunea președintele Iohannis). Nu aceștia sunt vinovați că rețeaua electrică a secțiilor de terapie intensivă cedează, sporind exponențial numărul morților pe răbojul nepăsării și iresponsabilității statului. Nu aceștia sunt vinovați că, în doi ani de criză medicală, când guvernele Orban și Cîțu s-au împrumutat mai mult ca în deceniu de dinaintea lor, nu s-au mărit și modernizat secțiile de specialitate ale spitalelor, că deși s-a tot vorbit despre România educată, școlile sunt la fel de insalubre ca anul trecut, acum doi ani și ca mereu. Nu cetățeanul obișnuit este vinovat că, în prag de iarnă, prețul utilităților a luat-o razna în urma unei așa-zise liberalizări lăsate la voia întâmplării care i-a lovit pe mulți în plexul financiar. Desigur, oferta de a stinge focul pe care tot ei l-au pus, compensând financiar pe o perioadă determinată creșterea prețului la gaze și curent electric vindecă febra socială la fel de mult ca un piramidon cancerul. La urma urmei doar să fii orbit de dragoste de partid să nu vezi că aceste compensații bănești se duc tot în buzunarul „furnizorilor” (furnizorii, adică acele firma-fantomă care gestionează acum sărăcia generală încercând s-o facă profitabilă pentru grupul lor de interese, cartelând prețurile și majorându-le sub pretextul crizei mondiale a carburanților. Ar fi interesant să vedem câtă energie/gaze/carburanți produc acești furnizori și dacă nu, cu cât sunt mai mari prețurile de furnizare față de cele de producție). Cu alte cuvinte, abuzul și lăcomia „furnizorilor” sunt finanțate de la bugetul de stat, deci din banii de taxe și impozite. Un film despre pomenile și sfintele taine ale finanțelor BOR a stârnit un concert de contestații vehemente, încurajând un puternic deja curent secular. Nici ateismul științific din perioada comunistă nu a avut un asemenea succes. Desigur, mulți spun că se simt escrocați sentimental de o biserică al cărei trecut de complicități cu sistemul represiv nu a fost încă deplin studiat și asumat. Puțini însă sunt la fel de scandalizați de sumele cu multe zerouri mai mari ale escrocheriilor girate la nivel guvernamental în urma exploatării spaimelor generale în fața coronavirusului, altă religie de stat mult mai de succes decât cea creștină. Frica este contemporană cu noi, nu amânată la sfârșitul vremurilor. Alocarea zecilor de miliarde din PNRR (un program încă iluzoriu, de vreme ce mai e mult de lucru până când va fi vărsat la buget primul eurocent) sau banii dați la prieteni prin Programul de dezvoltare locală ar fi trebuit să inflameze opinia publică la roșu. Banii distribuiți, se spune, conform adeziunii și prieteșugurilor de partid, ba chiar în funcție de bisericuțele din partid (mai ales, pentru catedrala mântuirii neamurilor lui Florin Cîțu) ar fi trebuit să provoace nu doar ieșirea USR de la guvernare, ci și a oamenilor în stradă. Dar indignarea și-a pierdut valoarea de piață.

Se caută vinovatul. Unul singur că, dacă e doar unul, e aproape imposibil de găsit. Efectul pe care se mizează în acest șah etern este de plictiseală morală: de la un moment încolo, după ce toată lumea strigă după hoți și vinovați, oamenii devin indiferenți. Așa s-a întâmplat și cu deconspirarea securității și a politrucilor comuniști: s-a vorbit atâta în contradictoriu pe această temă încât termenii și principiile și-au pierdut din semnificație și orice acuză, indiferent cât de susținută sau imaginară ar fi fost, părea să se fi născut din politicianism sau sete de răzbunare. Tocmai de aceea, oriunde te întorci îi găsești pe ei sau pe urmașii lor, patronând viața și portofelele publice. Iar imoralismul tocmai pe asta se bazează: pe amnezie. Uitarea este ingredientul principal al derutei morale. Unii politicieni români au dovedit că deși nu se pricep la prea multe, au puterea să rupă limba busolei morale, să schimbe polii magnetici ai conștiinței publice, să-i rătăcească pe mulți prin cercurile și bolgiile lor. Dacă e vreunul pe-aproape, fiți atenți nu doar la buzunare, ci și la creiere.

*Opinii autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG