Un pavilion al Spitalului de boli infecțioase Matei Balș a luat foc. Au murit cinci oameni. Alți 120 de pacienți au fost evacuați la alte spitale. Nu se știe care sunt motivele acestei tragedii. Spitalul a fost prezentat mereu ca un centru de excelență al medicinei românești și pe șefia lui s-au bătut doctorii pentru că știau că așa ceva le dă speranța la nemurirea politică. S-au băgat bani serioși în aparatură și acum, pe vremuri de restriște virală, s-a spus mereu că este prima linie a frontului anti-COVID 19. Și doctorul Cercel, și doctorul Rafila, veniți la fața locului să facă poze cu catastrofa în fundal, sunt legați biografic și profesional de spitalul Matei Balș și pe fundația acestuia și-au clădit carierele politice.
De fapt, spitalele au fost una dintre cele mai importante ecluze electorale din politica românească: acolo s-au strâns valurile de simpatie populară pentru „sfinții în halate albe”, pentru „îngerii cu stetoscop” și tot aici s-au vărsat cisterne de gargară demagogică despre cum va proteja partidul, oricare ar fi acela, sănătatea votanților. Apariția medicilor pe listele electorale era o garanție că toate aceste promisiuni nu vor rămâne doar o inginerie politică de înșelat alegătorii. De multe ori medicii sunt puși în fruntea listelor electorale cu sloganul „Noi vă vindecăm de corupție”, chiar dacă adesea unii dintre ei ocupă și locuri fruntașe pe lista micii corupții, acuzați de luare de mită, fraudele cu medicamente și tratamente peste rând. Uneori chiar medicii care promiteau să ne vindece de corupție.
Troica apocaliptică Cercel-Rafila-Arafat a venit să facă declarații despre incendiul de la Matei Balș însă și-au pierdut elanul după ce unul dintre cei prezenți, vreo rudă probabil, le-a strigat că oamenii se internează în spitale „pentru a muri ca șoarecii”. Cei trei au fost deranjați de starea emoțională a omului, s-au pierdut ei înșiși cu firea, iar limba lor de lemn s-a rupt. S-au întors și au plecat. Nu e nimic nou: nici când a luat foc spitalul din Piatra Neamț sau maternitatea Giulești șefii sănătății nu și-au asumat vreo parte din vină. Nu, nu sistemul clientar e de vină, nu mediocrii politici împinși în față pentru că au calități de contorsioniști și spinare de cauciuc, nu directorii/managerii numiți pe criterii politice, ca și directorii de departamente din prefectură sau minister. Nu licențiații în teologie aduși la Ministerul sănătății pe posturi de secretar de stat în locul specialiștilor. Nu! De vină sunt asistentele medicale sau electricienii.
Ministrul sănătății pare să nu aibă explicații pentru această tragedie: au avut bani, conducerea a fost stabilă, renovarea pavilionului s-a făcut cu avizele necesare. Aveau și căldură, spre deosebire de mare parte din București, așadar nu era necesară încălzirea cu calorifere electrice. (Cu toate acestea, surse din spital le-au spus jurnaliștilor că incendiul a pornit, foarte probabil, de la un aparat de încălzit care a suprasolicitat sistemul. De, era frig în salon!) Pe de altă parte, spune ministrul, există persoane care trebuie să răspundă, dar deocamdată nu e clar dacă trebuie să ceară cuiva demisia. Trebuie făcute investigații și investiții. Mai mult, cumva se scuză că nu a schimbat mai nimic prin minister spunând că e nou pe-acolo, că este nevoit să lucreze cu o echipă, echipa pe care a găsit-o în minister, pentru că „o echipă nu se construiește de azi pe mâine.” Oricum, conchide el încercând să explice aglomerația de la Balș, în vreme ce alte spitale sunt pustii, situația din sănătate nu poate fi rezolvată prin magie. Curată judecată a lui Solomon: toată lumea are dreptate. Semn că ministrul nu vrea să supere pe nimeni spunând că, de fapt, sistemul de achiziții miroase urât, că managementul spitalului trebuie să-și dea demisia sau măcar suspendat până ce se vor termina cercetările abia început de procurori.
Cu toate acestea, omul care a întrerupt conferința de presă din fața spitalului Balș avea cumva dreptate: Vii la spital, dar nu te salvează nimeni. Ești pe cont propriu. Cauți înnebunit o cale de salvare, dar ușa salonului este încuiată. Descurcă-te, să vedem cât de perspicace ești. Căci ești pe cont propriu. În spitale, pe stradă sau acasă. Mâna invizibilă a turbat.
După cum doar momentele de cumpănă trădează caracterul unui om, și nu cele de relaxare, confort și pace, când toate merg de la sine, așa și un sistem de guvernare nu-și arată hibele, fisurile și greșelile de construcție decât supus unor presiuni și tensiuni excepționale. În aceste momente te aștepți la compasiune, la empatie, la efortul celui pe care, la urma-urmei, îl plătești, să te asiste, să te susțină, să te scoată din impas. Că la inventat și colectat taxe și impozite toată lumea se pricepe. Știe tot puietul de partid să țină discursuri găunoase și să dea decrete. Dacă nu știe, învață la școala de vară și la Academia lui Oprea. Însă în România obrazul oamenilor de partid și de stat se îngroașă la contactul cu realitatea. Iar cristalinul lor devine opac. La fel și instituțiile: devin criptice, impenetrabile, misterioase. Au discursuri justificative care să abată atenția către eroii involuntari ai tragediei: către electricieni și asistente. Lungul drum al anchetelor judiciare se desfășoară mai tot timpul în subteran și doar dacă decide un creier politic că ar fi oportună declasificarea documentelor, acestea sunt scăpate „pe surse” ca să clatine puțin mașina de vot, să mai amestece voturile în urne. Iar dacă guvernul trimite corpul de control (ce competențe ar putea avea decât să împiedice și să încurce ancheta penală?) o face nu pentru a descâlci realitatea, ci pentru a găsi cele mai bune argumente de deculpabilizare, ca să poată păstra sistemul așa cum e, fără reforme de profunzime, fără mustrări de conștiință. Să știe ce să răspundă dacă le strigă cineva în față: Murim în spitale ca niște șoareci.
De multe ori, (poate și pentru că politicienii nu prea mai au de-a face cu realitatea sau dimpotrivă, îi leagă de realitate interese subterane și bine finanțate) legile sunt pline de găuri, ambiguități, inadvertențe și scurtături. La fel și ordonanțele sau hotărârile guvernamentale. Așa sunt votate deși trec prin comisii, comitete și comiții cu un tapaj (audieri transmise LIVE, comunicate de presă etc.) care i-ar putea impresiona pe observatorii inocenți. Avertismentele observatorilor neutri răsună în pustiu. Se spune despre ei că sunt fie interesați, fie politizați, fie neînsemnați. Însă există instanțe profesionale care ar putea, dacă ar vrea, să aibă un cuvânt de spus. Ar putea opri proiectele de lege toxice, ar putea propune modificări în legile deja existente, ar putea critica numirile clientelare, ar putea devoala metastazele sistemului (rețele de influență, grupurile infracționale organizate, interesele politice). Dar organizațiile profesionale au alte urgențe, trebuie să-i ajute pe șefii de sindicate să-și distribuie mai bine banii prin buzunare, să-și plaseze oamenii prin consiliile locale, să facă lobby pe lângă politicieni și, desigur, să ocupe posturi de conducere prin spitale, școli sau regii autonome. Abia când urmărești banii și organigramele, afli și cui îi era dedicată decizia cu pricina.
Școala online a umplut buzunarele furnizorilor de tablete și, după resuscitarea dosarului Microsoft și începerea urmăririi penale a fostului prim-ministru Tăriceanu, ne putem aștepta pe viitor la un dosar Microsoft 2.0 în care să se cerceteze iarăși până la marginea prescripției sutele de milioane de euro irosite pe tablete, laptopuri, telefoane, abonamente de internet și pe un sistem de predare care și-a demonstrat cu asupră-de-măsură ineficiența. Adesea, școlile din România nu au curent, căldură sau canalizare, iar educația „computațională” a elevilor se limitează la jocurile mecanice din cazinouri. Desigur, ar fi util (și subiect de carte) să vedem cum s-a ajuns aici și cine ar trebui să-și asume răspunderea. Cine era la butoane când s-a construit/renovat pavilionul de infecțioși care a luat foc? Cine le-a proiectat? Cine a înghesuit atâta omenire în atât de puține saloane? Nu am aflat aceste răspunsuri la nicio precedentă tragedie, deși cu siguranță răspunsul ar fi exorcizat câțiva draci din sistem. Probabil, politicile guvernamentale din România sunt cea mai strălucită exemplificare a vorbei că, dacă-ți uiți istoria ești sortit, s-o repeți (vedeți, nu mă refer la spusa lui Einstein că „nebunie înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite”). Sistemul nu se poate vindeca decât dacă este tratat în profunzime. Altminteri boala evoluează, se transformă, se extinde și, în cele din urmă, devine normalitate. Dacă le spui beneficiarilor de salarii speciale că pacienții ard în spitale ca șoarecii sau că, dacă nu se schimbă ceva în sistemul educativ de azi, școala devine cea mai bună unealtă de suceală a minții, de transformat oamenii în șoareci, se supără, fac stânga împrejur și te lasă cu întrebările tale.
Ministrul educației susține că este posibil ca situația școlară a zeci de mii de elevi să nu fie încheiată pentru că „nu au putut participa la sistemul de învățământ”. Cu alte cuvinte, din motive în principal organizatorice, care țin de politicile de guvernare (de decizia de a închide școlile, de pildă) zeci de mii de copii sunt în pericol să repete anul școlar). Mai mult, aproape 300 de mii de copii susțin că „nu au avut acces la echipamente sau la tehnologie” adică au participat sporadic la ore. Pe lângă aceștia au mai apărut alte 250 de mii de elevi care pretind că nu au tablete deși fosta ministră Anisie se lăuda că le-a și trimis la destinație. Actualul ministru nu ne spune dacă tabletele predecesoarei existau cu adevărat și nu doar ca figură de stil în discursul politic. Sorin Câmpeanu afirmă că, de fapt, problema este aproape sigur inventată. El nu e convins că tehnologia și progresul sunt de vină, ci că e posibil ca elevii să fi inventat această scuză convenabilă pentru a scăpa de școală. Și printre profesori părerile sunt împărțite: unii pretind că elevii fac ce pot, alții că educația se duce de râpă. Mulți ar vrea un substanțial spor de stat la calculator, alții se opun redeschiderii școlilor pentru că nu vor să fie cobaii vaccinurilor insuficient testate sau să-și pună viața în pericol ieșind din case. Cu toții deplâng starea educației. Ascultând aceste scuze și acuze bâlbâite nici nu știi cine vrea mai mult ca școala să devină virtuală (adică inexistentă): ministerul, profesorii, elevii? Ca și în cazul sistemului de sănătate, copiii simt că sunt pe cont propriu și că trebuie să facă homeschooling cu ajutorul rețelelor de socializare, al platformelor de tutoriale și jocuri și al școlii vieții.
Testele PISA din 2020 au fost amânate pentru 2021, din fericire, pentru că în contextul actual de confuzie generalizată, ignoranța a devenit un principiu de existență. La urma urmei, nici politicienii nu sunt niște mari exemple de știință și înțelepciune. Au reușit prin tenacitate. Însă la testele din 2018 (singurele la care am rezultele) România înregistra cele mai proaste rezultate din ultimii 9 ani. Gradul de analfabetism funcțional era de 44%. Doar 1% dintre școlari au obținut calificative foarte bune. Este foarte probabil ca în anul care a trecut analfabetismul să fi atins noi culmi iar tendințele de acum doi ani să continue multă vreme, mai ales că ministrul Câmpeanu și-a pregătit deja discursul justificativ pentru dezastru: nu, de vină nu sunt lipsa de investiții, proasta gestionare a banilor și resurselor, proasta calitate de a infrastructurii, programele și manualele învechite. De fapt, educația este victima delăsării generalizate, minciunii sistematice a elevilor și leneviei cadrelor didactice.
E un discurs în care nu prea mai rămâne loc pentru răspunderea ministerului sau clasei politice, ci doar pentru vinovăția generală. Și ceva adevăr este și aici, ca și în vorba cu spitalele și șoarecii: oamenii obișnuiți sunt vinovați de alegerile pe care le fac: ei își aleg lideri de partid și candidați toxici, ei susțin platforme demagogice și utopii costisitoare. Fără pacienți, elevi și părinți, nu ar exista profesori și medici așa cum fără alegători nu ar mai exista lideri care să întoarcă spatele și să plece la prima întrebare incomodă. Întreaga construcție socială bazată pe relații și familie de interese duce inevitabil la sentimentul dominant al clasei politice: aceea că este inevitabilă, că nu există alternative. Prin toate privilegiile pe care și le creează (salarii, indemnizații, pensii, oportunități de afaceri, nepotism), prin impunitate (dosarul lui Tăriceanu a fost deschis după alegeri, când el nu a mai intrat în parlament, dosarele caselor lui Iohannis s-au închis pentru că e președinte, deci imun) inspiră respectul general pentru că sunt un semn de putere la care oamenii obișnuiți nu pot decât tânji inutil. Sau poate că, dacă puterea e în mâinile lor, cum spun sloganurile politice, oamenii obișnuiți ar trebui s-o folosească mai eficient.
Toți vin și fac poze cu catastrofa, par impresionați, dau din cap înțelegători: săracii elevi, săracii bucureșteni, săracii nemțeni, săracii pacienți. Au discursuri mobilizatoare. Știu să rezolve problema din două anacoluturi și o metaforă uzată. Dar se supără dacă sunt acuzați de complicitate prin inacțiune sau tăcere. Cu ce drept sunt trași la răspundere de tipii ăștia anonimi? De șoarecii ăștia?
*Opiniile autorului nu sunt, neapărat, și cele ale Europei Libere.
