Linkuri accesibilitate

România: Somnul de frumusețe economică


„Cascada Bigăr a căzut! Minune naturală distrusă de mâna omului! Prăbușirea cascadei!” cam așa titrau diverse gazete on/offline zilele trecute. Stai să te întrebi dacă nu sunt titluri date de cine știe ce program AI care nu știe că, de fapt, asta face o cascadă: cade. Pentru puriști, așadar, ar fi trebuit să se spună că baza calcaroasă pe care se scurgea cascada s-a prăbușit. Era o pălărie carstică, acumulată în ultimele sute de ani la baza vărsării unui curs de apă. De fapt, despre această cascadă pe care unele topuri fantomatice o treceau în fruntea listei de frumuseți naturale (ba chiar cea mai frumoasă cascadă din lume!) nu am aflat decât în ultimii zece ani, în urma unei susținute campanii de PR. Nu devine, desigur, mai puțin frumoasă, dar prăbușirea ei nu e mai spectaculoasă, de pildă, decât o avalanșă de zăpadă sau piatră, inundarea unei peșteri sau prăbușirea dealurilor la Ocnele Mari acum 15 ani, când, din pricina unei proceduri prostești, galeriile au fost inundate pentru a culege fructele pământului, adică sarea. Aproape imediat solul s-a deconsolidat, s-a format un crater care s-a prelungit pe direcția intervenției.

Uneori e mâna omului, alteori un simplu fenomen natural. Suntem construiți în așa fel încât devenim preocupați de iminența dezastrelor de abia în timpul acestora sau îndată după ele. De multe ori principala grijă este să căutăm un țap ispășitor: în cazul cascadei, un proprietar de păstrăvărie care ar fi captat apa pentru afacerea lui, cum spun ecologiștii.

A devenit convenabil pentru toată lumea să invoce antropocenul pentru toate dezastrele naturii. Vocea celor care o fac este mult mai sonoră decât a celor care au reticențe și se îndoiesc că activitatea umană ar putea avea efecte atât de devastatoare. Cineva trebuie să-i apere și pe oameni, nu? În cazul cascadei Bigăr au fost geologii, care au spus că fisurile din peretele cascadei erau vizibile de multă vreme, că eroziunea solului, că efectul apei asupra rocilor calcaroase etc. Natura la lucru. Se întâmplă zilnic, chiar dacă noi, din fotolii, nu vedem LIVE pe Facebook. Emoțiile sunt, desigur mari, mai ales că pe cocoașa cascadei se închegase și o mică afacere turistică, forțând și mai mult fisuri deja existente. Pe scurt, părerile sunt împărțite: unii spun că la mijloc e natura care lucrează pe căi uneori catastrofice, alții că omul a accelerat niște procese altminteri firești sau că, pur și simplu, omul este vinovat pentru tot. E un alt fel de a spune că toposul omului atotstăpânitor, creator și distrugător deopotrivă, omul nou, a intrat în subconștientul generației următoare doar pentru a avea pe cine da vina atunci când la mijloc pot fi și legi inexorabile pe care, de fapt, nimeni nu le poate controla. La urma urmei, când cade un copac în pădure cine îi aude strigătul? Chiar și așa, în fața inevitabilității legilor naturii, au fost unii care au propus „reconstrucția” cascadei. Fostul ministru de Interne Vela vrea s-o refacă în toată frumusețea ei naturală. Au apărut și soluții (chesoane, cofraje de beton, bonturi de oțel în mal) în speranța că frumoasa va fi resuscitată, semn că Edgar Allan Poe avea dreptate când spunea că nimic nu e mai tragic decât o iubire moartă.

„Căderea” cascadei a ridicat o cortină de stropi acoperind pudic (sau strategic?) alte evenimente care ar fi trebuit să consume mai abitir emoțiile publice. Ani după ce românii au ieșit în stradă cu sutele de mii cerând o reformă reală a justiției (și blocând o alta, care era pe placul găștii Dragnea și amicii săi), raportul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) constată, a câta oară? că în domeniul justiției lucrurile mai degrabă stau și că este necesară, în continuare, monitorizarea României.

Este o piatră de moară care atârnă de gâtul României din 2007, primul an de aderare la Uniunea Europeană. Între timp, Bulgaria, geamăna noastră regională, a scăpat de monitorizare în 2019 și poate spera că va fi acceptată în clubul Schengen. În 2020 din motive obiective de pandemie, raportul nu a fost întocmit. I-a venit scadența zilele acestea. De la bun început, criteriile pe baza cărora s-a făcut monitorizarea României sunt, printre altele, eficiența și transparența sistemului judiciar, prevenirea și lupta împotriva corupției. Cineva acolo a socotit că România nu și-a făcut temele în ciuda discursurilor festiviste de partid și de stat. DNA lucrează în regim de avarie, cu personal puțin și cu mâinile legate la spate de câteva hotărâri ale Curții Constiționale, Consiliul Suprem al Magistraturii are un rol ornamental pentru a decora tablourile de grup ale democrației românești, de vreme ce avizele sale sunt consultative, adică inutile și inutilizabile. Marea corupție a început să fie cercetată in rem, doar ca obiect de studiu, iar capetele care cad sunt ale adversarilor politici, în cel mai bun caz. Costel Alexe, acuzat de DNA că a luat mită, are dosar politic beton, face parte din PNL și continuă să fie șeful consiliului județean Iași. Acolo PNL a avut mână bună: primarul reședinței de județ, Mihai Chirică, un PSD-ist reciclat, este unul dintre cei mai fecunzi producători de dosare DNA. Zilele trecute, la primăria Iașului au venit dis-dimineață procurorii cu mandatul în proțap și au început să facă percheziții. Ei ar vrea să vadă cum au fost posibile, în 2019, matrapazlâcurile cu terenuri în oraș. Chirică spune că nu e vorba despre el, ci despre alt PNL-ist, consilier municipal. El este cercetat cu nume și prenume în alt dosar DNA tot cu terenuri atribuite fraudulos în buricul târgului. Chirică, aflat acum la al doilea mandat, se jură cu cerul și cu pământul că a fost, este și va fi nevinovat în toate aceste dosare de corupție. Poate că președintele Iohannis nu ar trebui să strângă gunoaiele de pe Argeș în jos, ci și pe cele de pe Dâmbovița(sau de pe Bahlui, în cazul de față).

Lipsa de reforme în justiție ar putea fi și unul dintre motivele pentru care negocierile Planului de reziliență cu Uniunea Europeană bat pasul pe loc. Justiția ar urma să primească vreo 226 de milioane de euro pentru digitalizare și refacerea infrastructurii (construcții de noi sedii, depozite etc.). Digitalizarea, cel puțin, pentru o Românie a dosarelor, ghișeelor și timbrelor fiscale ar fi similară unei revoluții. O revoluție care ar demantela sectorul bugetar unde mulți trăiesc doar lipind timbre, ștampilând documente și îndosariindu-le. Se pare că oficialii de la Bruxelles continuă să aștepte un proiect clar, fără inadvertențe și generalități. Proiectul făcut de Cristian Ghinea a parcurs de câteva ori circumferința Pământului pe traseul București Bruxelles fără a fi acceptat. Ministrul spune că până în septembrie mai e timp și anunță că, dacă nu va fi acceptat, își va da demisia. Prim-ministrul Cîțu s-a simțit chiar dator să precizeze că proiectul nu a fost returnat pentru că nici nu a mai fost trimis. Asta pentru că se vorbea despre criticile Comisiei Europene referitoare la cifrele umflate din proiectul guvernamental. Ar vrea un desfășurător exact al cheltuielilor.

De pildă, în cazul României educate, pet cu care se joacă președintele Iohannis de câțiva ani, proiectul Planului conține doar cheltuieli generale, fără a intra în detalii pentru fiecare investiție în parte. Președintele se bucura zilele trecute (ca un școlar la școala gimnazială din Pojorâta de smartphoneul promis de guvern) de banii europeni din viitor: „România post-pandemică este țara în care, în sfârșit, se investește masiv în infrastructură, se dezvoltă rețeaua de spitale și se creează centre medicale integrate în zonele rurale și urbane vulnerabile. România post-pandemică este țara cu școli sigure și dotate modern, cu laboratoare funcționale,” spunea el după discuțiile din parlament pe tema resurselor proprii ale Uniunii Europene. Cum să nu se bucure, de vreme ce guvernul spunea că se vor construi sute de școli și grădinițe (și niciun spital)? Iată că acum, una dintre obiecții este că nu s-a spus clar ce școli, unde vor fi construite, cu ce costuri. Desigur, dacă vezi un om că visează frumos, nu te grăbești să-l trezești cu amănunte d-astea, ca să nu devii nesuferit. Dar dacă vezi mai mulți oameni că visează concomitent același vis frumos nu poți face decât să te întrebi ce e în neregulă cu ei și să-i trezești cât mai repede, cerându-le amănunte referitoare la visul lor. Or, după cum rezultă la o scurtă psihanaliză, proiectatele shoppinguri ale guvernului se referă cu insistență la obiective pe care niciun guvern de mai bine de 30 de ani (ca să nu spun 75 de ani) nu a avut nici cel mai mic interes să-l realizeze. Altele erau urgențele: fabrici, uzine, industrializare, victoria socialismului și, mai apoi, a capitalismului. Tonul didactic al președintelui (care vorbea în declarația de mai sus la prezent pentru a ne induce impresia că bătălia pentru PNRR e deja câștigată) ne arată tot ce a fost greșit în sistemul de educație (și în cel politic) de decenii încoace: suficiența, aroganța, autoritarismul conducătorilor. Planul acesta care presupune și împrumuturi de 15 miliarde pe care ar urma să le plătim (dimpreună cu alte zeci de miliarde împrumutate anul trecut) până la adânci bătrâneți nu a fost discutat de nimeni decât de membrii alianței guvernamentale, adică de reprezentanții a mai puțin de 15% din populație. Aceeași alianță care promitea milioane de tablete și smartphoane pentru a relansa educația anul trecut, ba chiar se jura că le-a achiziționat în pragul începutului anului școlar (mințind, firește), ar vrea acum vreo 3,7 miliarde de euro să construiască școli, grădinițe și zece mii de laboratoare școlare fără a spune însă unde, când și de cine vor fi cheltuiți banii.

Dar nemulțumirile Comisiei Europene se leagă (spun Cassandrele din presă) și de supraestimarea cheltuielilor cu infrastructura feroviară (deși, după opinia mea, dacă mergi cu trenul de la București la Comarnic îți spui că nicio cheltuială pentru refacerea căilor ferate nu este supraevaluată), de împăduriri (devizul estimativ ar fi exagerat), turismul sustenabil (ce-o fi aia?) este prevăzut dar nu există detalii în legătură cu costurile proiectelor. În fine, sunt zeci de puncte de divergență (uneori, recunoștea chiar și ministrul Ghinea, „diferențele de viziune sunt destul de mari”) care fac ca proiectatele ședințe de cumpărături la nivel înalt să fie amânate și să se decidă ca ministerele să facă ceea ce ar fi trebuit să facă de la bun început: un desfășurător al bugetului solicitat. Se vede treaba că năravul din fire n-are lecuire și că este o cutumă ministerială să ceară (cât mai mult) pentru a li se da.

Cristian Ghinea
Cristian Ghinea

După ce au apărut informații referitoare la sughițurile planului de reziliență, ministrul Ghinea a simțit că trebuie să explice de ce capitolul de irigații, de pildă, din proiect, a fost respins: ar fi niște nepotriviri de caracter între cum crede ministerul Agriculturii că trebuie folosită rețeaua hidrologică și realitate. „Nu știm exact pe fiecare bazin hidrografic cât apă avem, câtă vrem s-o folosim pentru a produce energie electrică la baraje, câtă vrem să folosim pentru așezări urbane și rurale.” Și câtă pentru păstrăvării, adaug eu. Cert este că absența cadastrului apelor face rău negocierilor cu Comisia Europeană.

Cumva, Ghinea recunoștea că planul a revenit de la Bruxelles înroșit de corecturile comisarilor. Defazat și fără să știe că era în contradicție cu ministrul său, prim-ministrul Cîțu s-a grăbit să nege informația spunând că este mincinoasă (fake news). Prin urmare, planul stă să eclozeze la Bruxelles, iar Comisia Europeană este în plin proces de asimilare și acceptare.

De fapt, printre lucrurile care rezultă din toate aceste bâlbâieli se află sentimentul de culpabilitate față de domenii care se află de decenii la poalele grămezii (educația și sănătatea, în primul rând) și negocierile subterane purtate nu pe bani, ci pe politici publice. Pensionarea, de pildă, care ar fi și ea subiect de negociere cu Uniunea, a fost rezolvată printr-o hotărâre de guvern, ca și adoptarea PNRR (da, mărețul plan a fost adoptat prin hotărâre guvernamentală) fără ca guvernul să se mai obosească să ceară alte opinii, poate mai avizate. Sub imperativul urgenței, guvernul a decis eliminarea cumulării pensiei cu salariul și posibilitatea prelungirii vârstei de pensionare la 70 de ani. Astfel, printr-o simplă cerere, angajații pot să rămână pe post încă cinci ani. Sună ca într-un roman SF, ca de altfel multe dintre deciziile și proiectele guvernamentale din PNRR și din tolba de hotărâri. Imaginați-vă că un român care a trecut prin criza socială, alimentară, biologică a anilor comunismului și postcomunismului, care a fost covor de șters pe picioare pentru diverși angajatori ar mai fi bun de ceva după 65 de ani... De fapt, după 60, căci bătrânețea se instalează mai devreme în cazul segmentelor de populație hârșite de toate hârtoapele tranziției. Desigur, nu ne referim aici la rudele și prietenii de partid care au apucat un fotoliu cald din care nu fac nimic decât să trântească ghișee în nas, persoane care, cu siguranță, nu se vor lăsa reformate și nici pensionate indiferent de banii ceruți la UE pentru aceasta. Hotărârea guvernului pare să se refere în primul rând la acești funcționari pe care nici până la 65 de ani nu-i dădea afară niciun calificativ și niciun examen de competență profesională. În România, după ce faci 40 de ani locul tău de muncă este în pericol. Nu mai poți fi plătit ca junior, nici pus să faci șmotru în locul altora, ai opinii și competență profesională, deci ești un pericol pentru angajator. Dacă ești pe bară la 50 de ani, nu-ți vei mai găsi de lucru decât la salubritate. În sectorul privat, nu mai ești economic viabil. De aceea, angajarea la stat a început să fie considerată o sinecură pe care și-o doresc cu toții. Rectorii a cinci universități românești de top (de top românesc, desigur, că pe plan mondial, niciuna nu intră în top 1000) au trimis o scrisoare în care se plâng de modul în care a expediat guvernul problema, de ca și cum nu ar fi legi și constituție. Conform hotărârii, obligația de a-i reîncadra pe pensionabili scoate complet din calcul ideea de competență profesională: până acum profesorii peste o anumită vârstă erau angajați cu ora fără a ocupa un post în organigramă.

Prezența unora dintre pensionari este încă necesară: au experiență, pricepere de transmis mai departe. Alții, însă, sunt produsele standard ale mentalității comuniste. Nu fac decât să scadă punctajele universitare în clasamentul de excelență. Pensionarea unui profesor dădea posibilitatea angajării unor universitari mai tineri și mai productivi. După decizia guvernului, media de vârstă a organigramelor va crește cu cinci ani. Dar cu un învățământ universitar redundant, învechit și prost cotat pare să nu mai conteze. De ce să ne trezim din somn când ne putem întoarce pe partea cealaltă?

Vezi comentarii

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG