Senatorii PNL nu mai suferă vampirii care sug sângele electoral al poporului: au venit la tribuna parlamentului să o pârască public și oficial pe Diana Iovanovici Șoșoacă, colega lor de clasă, că nu-și face temele, încalcă disciplina și se poartă rău cu colegii. Harnica Alina Gorghiu a fost redactorul principal al acestui document fără precedent și, de asemenea, fără miză, de vreme ce se vede că imunitatea parlamentară te ferește de virus și de urmările legale ale nerespectării măsurilor de prevenție a bolii.
Pe scurt, sunt invocate articole și paragrafe din regulamentul Senatului, pentru a ajunge la concluzia că Diana Iovanovici Șoșoacă sfidează sistematic orice normă legală și de bun-simț „în cea mai prestigioasă instituție a țării” (sic!) ofensând Parlamentul și pe români. Pe scurt, „încalcă măsurile de protecție sanitară, nu poartă mască, dând în permanență dovadă de iresponsabilitate,” este provocatoare de haos, are un discurs xenofob, homofob, extremist și nu-și respectă statutul de parlamentar, „să facă legi în interesul românilor care au trimis-o în Parlament”. Textul nu are nicio finalitate, e doar un scrâșnet de neputință. Și, chiar dacă pare sincer indignat, e bombastic și ipocrit de te umflă râsul. Auzi la ei: „interesul românilor”, „încalcă măsurile de protecție sanitară”, „cea mai prestigioasă instituție a țării.” Ai zice că sunt Muzeul Național de Artă, Biblioteca Națională și Filarmonica George Enescu la un loc. O indignare comică, în care, sub tonul grav, vocea politică se sparge ca a unui copil în perioada prepubertală. Câtă ipocrizie din partea unui partid a cărui nepăsare față de regulile „stricte” stabilite, față de măsurile de protecție sanitară și față de „interesul românilor, al electoratului” care i-a trimis în parlament tinde să devină canonică și iconică!
Acest document venea după o declarație a senatoarei Șoșoacă împotriva restricțiilor impuse locuitorilor Timișoarei, o declarație împănată cu românisme și neaoșisme, cu șoșele și momele, cu naționalisme și șovinisme. Dar ce e nou? Avocata respectivă și-a câștigat locul printre imunii din parlament cu astfel de discursuri. Nu este prima și, se pare, din nefericire, nici ultima. Nu s-a radicalizat, nu a degenerat, nu s-a degradat, a rămas aceeași ca ziua nașterii sale politice astfel că întrebarea este nu de ce se mai află în parlament, ci de ce a intrat acolo? Cum a fost posibil să câștigi lozul politic cel mare cu un discurs al urii în România secolului XXI? Este întrebarea la care mulți se sfiesc să răspundă, poate și pentru că s-ar face ei înșiși complici (campaniile electorale românești se remarcă prin excesele naționaliste indiferent de partid).
Altfel, primii care s-au delimitat de dna Șoșoacă nu au fost cei din PNL, ci sputnicii lui George Simion care au dat-o acum două luni afară din partid. Acum, e în centrul atenției: adversarii politici au ajuns să-i facă publicitate liberă „în cea mai prestigioasă instituție a țării”, ba chiar debutează cu propria declarație însoțită de replica PNL în paginile Monitorului Oficial, „cea mai prestigioasă publicație a țării.” Asta da, intrare în istorie! Ea le răspunde cu un atac furibund de pe ecranul altei „prestigioase” instituții mediatice, spunând că e singura aleasă care nu are de-a face cu distrugerea țării, că îi vor răul pentru a o împiedica să se lupte cu răul, că senatorii care o critică sunt complici sau autori de genocid, că șeful statului și cel al guvernului sunt trădători de patrie și neam. Un ciclu reproductiv al mahalagismului căruia nu i se poate pune capăt decât reducând vizibilitatea și sonorul acestui personaj. Dacă o privești fără sonor, s-ar putea chiar să te facă să râzi, dar vorbele pe care le spune sunt la fel de grele și penale ca și cele care au lansat-o în politică. Totuși nu au declanșat niciun mecanism de apărare: are votul protestatarilor antimască și antivaccin pe care-i păcălește că luptă cu dictatura. Ba chiar face poze cu jandarmii și poliția, semn fie că sistemul imunitar al societății a luat-o razna, instituțiile puse să ne apere având alte priorități, fie că virusul transmis prin discurs este fără precedent, organismul societății nefiind pregătit să-i facă față.
Această dilemă este doar retorică. Doamna avocat manipulează vechi idiosincrazii, cu grijă cultivate la nivel de partid și de stat, iar discursurile ei nu sunt o noutate: ele se regăsesc, și nu de ieri de azi, pe stradă, în graffitiuri aparent inocente, dar încărcate de ură xenofobă/homofobă implicită, în articole de pe net (și, mai ales, în comentariile quasianonime la acestea), în geografia urbană unde nume de străzi și bulevarde ne reamintesc de stegarii acestei doctrine. Până acum câțiva ani, „Doina” lui Eminescu apărea în cartea de română de a șaptea ca lectură obligatorie. Așadar, această atitudine are o istorie buruienoasă și rădăcinoasă, întinsă prin subteranele unde a fost cultivat, și este și azi, excepționalismul românesc (în raport cu al „străinilor”). Evitarea unei abordări frontale a subiectului induce iluzii optice și etice care fac frecventabile și admirabile personaje principale în istoria șovinismului, homofobiei și negaționismului românesc. Se minte prin omisiune și puțini ajung să vadă cât de murdar este soclul statuilor.
Busola morală este în permanență perturbată de fluidități semantice, care încurcă nordul cu sudul și susul cu subsolul. Primarul Iașului, Mihai Chirică, un pesedist recuperat fără rezerve, ba chiar cu aplauze, de PNL, dezvelește bustul lui Octavian Goga (kitsch realizat în 1991 și recondiționat special pentru această ocazie), versificator naționalist (manualele de română și istorie spun „poet național”) care a promovat intens în anii 1930 legi antisemite și care a ajuns să fie îngropat cu svastica pe piept după ce a fost prim-ministrul unui guvern profascist. Să fie o întâmplare că evenimentul inaugurării statuii a avut loc cu doar câteva zile înainte de Ziua Holocaustului? Nenorocită întâmplare. Mihai Chirică susține că „nu trebuie să confundăm politicianul cu omul de cultură,” invitând implicit la o reconciliere cu istoria, adică la o recuperare care seamănă a reabilitare. Astfel este explicată și prezența hidoasei reprezentări a lui Adrian Păunescu în parcul Grădina Icoanei. Românii sunt invitați să se împace cu trecutul asimilându-l, acceptându-l și chiar reabilitându-l. Să nu confundăm poetul cu politrucul, ni se spune. Ba chiar ni se citează versuri de o înaltă vibrație patriotică, să vedem ce talentat era propagandistul.
Absența acestei dezbateri paralizează subliminalul colectiv: putem face abstracție de calitatea morală a omului de cultură/a politicianului trecut/prezent? Putem despărți opera de activitatea publică, de complicitățile la vedere sau oculte cu diversele poliții politice, cu mafiile, cu alte personaje publice compromise? Le putem ierta și da deoparte imoralismul și extremismul în numele operei? Putem ignora duhoarea unui izvor sulfuros pentru a-i contempla jocul de ape și culorile? Probabil că, în loc să fi bâjbâit atâta amar de vreme, într-un somnabulism generalizat care a născut diverși monștri (extremiști de dreapta și de stânga) cu care ne luptăm și astăzi, discuția aceasta trebuia purtată acum treizeci de ani, când nu se răcise vulcanul și puteam căpăta anticorpi etici mult mai rezistenți la pandemia totalitară. Ar fi trebuit să ne întrebăm atunci anume ce semnificație/implicație are continua idealizare a generației '27 în timp ce partea diavolului e ascunsă de tăceri și complicități editoriale? Pot fi puse deoparte din biografiile unor zei din Pantheonul interbelic toxinele legionaroide, teoretizarea și susținerea extremismului? Putem face abstracție de „Schimbarea la față de României”, reeditată după 1990 în stare nudă, fără aparat critic, lovind în moalele capului o întreagă generație de tineri în căutare de maeștri spirituali și de substanțe intelectuale interzise, putem ignora „cărțile” lui Nae Ionescu (transcrierea cursurilor, culegerile de articole)și impactul lor așa cum ignorăm abjecția postbelică a lui Mihail Sadoveanu, cărțile proletcultiste ale lui Gellu Naum, Ana Roșculeț a lui Marin Preda sau Roșu-vertical al lui Nichita Stănescu? Ați auzit/văzut pe scena publică (în afară de cărțile Martei Petreu, Z. Ornea sau Norman Manea) vreo dezbatere sinceră, aprofundată pe această temă? O îndelungă indecizie care ne-a marcat profund circumvoluțiunile memoriei.
Trei cercetători ai istoriei recente (Andrei Ursu, Mădălin Hodor și Mihai Demetriade) i-au cerut Ministerului Apărării să declasifice miile de dosare pe care armata le-a dosit după 1989 și, mai ales, după adoptarea legii deconspirării Securității ca poliție politică. Da, acum, la peste trei decenii de la „căderea comunismului” armata încă mai ține dosite mii de dosare securistice! „Deveniți complice cu răul” i-au spus ei ministrului Ciucă. „Un trecut odios a fost ascuns privirii victimelor, potențialele acțiuni în instanță reglementate de lege au fost anulate înainte de a fi putut să existe, voința însăși a statului privind decomunizarea prin deschiderea arhivelor represive a fost scandalos încălcată”, se spune în această scrisoare. Care nu a rămas fără răspuns. Imediat ce a citit-o, generalul ministru Ciucă le-a transmis că informațiile semnatarilor sunt (parțial și esențial) greșite: toate dosarele au fost trimise la CNSAS încă din 2006, mai puțin cele (puține) a căror declasificare ar aduce atingere siguranței naționale. E neclar cum ar mai putea s-o facă acum, la 31 de ani de când se presupune că a căzut comunismul și a fost dezmembrată Securității. Dar poate că, dacă ar fi deschisă cutia Pandorei din subsolul ministerial, ar ieși la iveală și multe adevăruri postrevoluționare. De pildă, că securitatea a continuat bine merci să-și facă treaba după 1990. Sau că armata a fost implicată în reprimarea Revoluției române cu tot patriotismul din dotare. Că mulții generali de azi erau ieri căpitanii care puneau în aplicare planul lui Ceaușescu de reprimare a mișcărilor de protest anticomuniste. Că marile dosare de urmărire informativă și-au urmat cursul și după decembrie 1989, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Că efectivele trupelor de securitate au devenit, postrevoluționar, Jandarmeria, iar șefii care până mai ieri îi omorau în bătaie pe disidenți, au devenit vajnici apărători ai democrației împotriva manifestațiilor din Piața Victoriei?
Da, și la Ministerul Apărării există o parte a diavolului băgată sub covor. Și nu e coada, ci mai degrabă coarnele. Aceste adevăruri ocultate i-au permis președintelui Academiei să elogieze Jandarmeria („Jandarmeria Română s-a acoperit de glorie şi pe câmpul de luptă[…] cu precădere în cele două războaie care ne-au marcat destinele în secolul XX”) la aniversarea înființării acestei instituții, fără să-i zvâcnească nicio arteră, deși Jandarmeria a fost, înainte de 1945, principala forță de reprimare a evreilor și a altor categorii minoritare, sacrificate de politicile exterminatoare ale guvernelor de atunci, inclusiv cel al lui Goga. Astfel, Jandarmeria nu este doar predecesoarea trupelor de securitate care i-au exterminat pe partizanii din munți, ci și moștenitoarea acestora. Asta da redundanță și reziliență instituțională. Explicabil discurs manipulator: poate că nu e întâmplătoare prezența președintelui Academiei, Ioan-Aurel Pop, pe o controversată listă de prezumtivi colaboratori ai Securității. Dar cine mai investește încredere în Academie în afara bugetului de stat? Poate că ar trebui curățate și grajdurile acestea tot cu măciuca lui Hercule: printre membrii plini sau corespondenți ai Academiei sunt diverși securiști și informatori ai securității, foștii scriitori de tratate de chimie pentru Elena Ceaușescu, istorici protocroniști și xenofobi, prezentați nu odată drept repere morale și profesionale. În spațiul public au fost lansate, nu odată, apeluri academice duhnind de naționalism interbelic, împotriva mondializării și globalizării pe un ton care nu diferă decât lexical de cel al avocatei Șoșoacă. Atât de multe că, pe prima pagină de internet a Academiei a fost publicat un comunicat care spune că singurii care pot exprima punctul de vedere al instituției sunt președintele sau membrii prezidiului. După cum se vede, nici măcar această precizare nu reprezintă o garanție a coerenței și balanței morale. Să nu așteptăm, așadar, ca dezbaterea pe tema complicităților intelectuale la diverse regimuri totalitare să pornească de la Academia Română.
Undeva, în amontele istoriei, niște castori au îndiguit limbajul critic și orice analiză legitimă a fost mult întârziată, iar tentativele - sabotate. Aceste fapte fac parte din memoria sublimată care ne face să vedem caii verzi ai apocalipsei pe diverse ziduri de internet sau de pe stradă. Sunt proiecții ale unor conflicte interioare pe care nici acum, se pare, nu vrem să le vindecăm. Această suferință subterană a culturii române a transformat peisajul într-un labirint plin de reguli și tabuuri care îi fac pe unii să considere că totul a fost spus și, fără sancțiunea cuvenită, a devenit legitim. Le Bon Usage, adică practica (uzura) zilnică și publică a acestui limbaj, a făcut ca toleranța individuală, instituțională să fie maximă, iar vorbele să-și piardă semnificațiile, să pară legitime. Ca și tolerarea lui C.V. Tudor, prezența avocatei Șoșoacă provoacă la maxim anduranța instituțiilor, dacă nu a bunului simț.
Dar ignorarea sistematică a legilor morale și penale are efecte laterale stabilind niște standarde care fac ca multe alte aberații comportamentale să pară tolerabile sau chiar normale, legitime. Imaginea directorului de la Metrorex ieșit în public cu ranga să pună lucrurile la punct și să-și ia țara înapoi a părut normală, mulți l-au aplaudat, considerând că astfel taie un cap al hidrei PSD, deși, se știe că în locul acestuia, cresc alte șapte.
La urma-urmei și Traian Băsescu, pe vremea primărlâcului, era renumit pentru rapiditatea cu care-și rezolva problemele cu capul. Ba chiar a câștigat admiratori care-l evocă nostalgic și azi, chiar dacă este frate, tată și socru de condamnați penal. Nenumărate forme de huliganism s-au standardizat după ce intelectuali de marcă au teoretizat și preluat ca slogan politic și de stradă niște vorbe pe care doar galeriile de fotbal ale lui George Simion păreau să aibă curajul și nerușinarea să le strige din adâncul plămânilor. Să ne mire că din rândul acelei intelectualități a ieșit Sorin Lavric, senator AUR, misogin, cam xenofob și rasist, cunoscător și admirator al generației 27, ceea ce l-a făcut perfect frecventabil pentru Uniunea Scriitorilor și România literară? Probabil că ar trebui restabilite niște limite inferioare ale limbajului și o graniță de unde să înceapă răspunderea morală și intelectuală, dar cine s-o facă fără a deveni o țintă în mișcare în cătarea trollilor și lunetiștilor de pe extreme?
*Opiniile autorului nu sunt neapărat cele ale Europei Libere.
