Linkuri accesibilitate

România: Viitor de aur cu miliarde imaginare


Klaus Iohannis este dat în urmărire generală de vânătorii de avere. De când a anunțat că a făcut rost de 80 de miliade de euro, toată lumea îi caută portofelul să se bucure măcar de o parte de bani. S-a spus chiar că servieta de contabil pe care o cară prin pozele de la reuniunea europeană nu putea cuprinde nici chitanțele pentru o sumă atât de mare. Unde sunt banii? Ce a făcut cu ei?

La Bruxelles, liderii europeni au întors pe toate părțile planul de redresare economică a Uniunii. Iohannis pare să se fi remarcat prin tăcere și poate că de-aceea în cazul său masca sanitară a fost facultativă. Oricum, el spune că tăcerea lui a fost de aur. La o primă vedere, 80 de miliarde de euro par într-adevăr o victorie remarcabilă pentru o țară cu performanțe economice mediocre, dependentă de investițiile străine și cuprinsă periodic de crizele de epilepsie politică. Abia la o examinare mai atentă se văd și peticele noi din discursurile festiviste: mai bine de jumătate din banii cu pricina sunt suma alocată oricum pentru perioada 2020-2027, o perioadă în care România cotizează la rându-i cu ceva bani (10-12 miliarde de euro) la bugetul comunitar. Din restul, adică vreo 33 de miliarde, o parte înseamnă fonduri nerambursabile, iar ce mai rămâne, bani pe care România îi va putea împrumuta în condiții avantajoase cu ajutorul Uniunii. Deci, ca în vestitele bancuri de la Radio Erevan, nu a primit, ci a dat. E drept că, la ratingul economic de aproape junk al economiei românești, nu ne mai împrumută decât cămătarii internaționali, așadar orice credit luat în condiții civilizate reprezintă un pas înainte.

Dar, ca să putem folosi acești bani „pentru a reface infrastructura în România, pentru a construi spitale, școli, pentru a moderniza marile sisteme publice”, cum promite președintele României, trebuie programe, viziune, profesioniști. România a ratat multe miliarde europene din cauza corupției instituționale care a întins în calea aplicanților pentru aceste fonduri obstacole de netrecut: buzunarele partidului și ale demnitarilor care dădeau aprobările. De multe ori, România a fost pe lista codașilor la absorbția fondurilor. Mai mult se pierdea pe drum decât se câștiga efectiv. Birocrația și corupția au fost marii cheltuitori ai fondurilor europene. Deși au avut mereu la dispoziție bani pentru dezvoltare și reformă, pentru că nu aveau oameni pe felie, pregătiți cu oferte de nerefuzat, guvernele României au preferat să se jelească pe margine și să piardă uneori și trei sferturi din banii disponibili. Nu e vorba doar despre disfuncții ale sistemului. Nici despre analfabetismul funcțional al înalților funcționari publici. Banii nu au putut străpunge bariera hematoencefalică a aparatului circulator financiar, să ajungă să fie folosiți de oameni cu creier, astfel că s-au risipit pe parcurs, înghițiți de pământul crăpat de secetă al economiei. Banii ajungeau înjumătățiți la destinatar căruia nu-i mai foloseau decât ca garanție pentru alte împrumuturi.

Pe de altă parte, chiar dacă lucrurile vor merge ca unse de aici înainte, tot ar trebui să așteptăm încă un an până la prima tranșă, după cum spunea la spartul târgului comisarul european pentru finanțe. S-ar putea ciupi o cireașă de pe tort înainte (unii vorbesc despre 10%) dar să nu ne așteptăm la vreun tsunami financiar. Banii vor curge cu presiune de avarie, de-a lungul a șapte ani, vascularizând planuri de investiții întinse pe ani de acum înainte.

Asemenea cheltuieli presupun o societatea împăcată cu sine însăși și un menaj politic departe de menajeria actuală plină de animale politice bolnave de foame și pofte. România e în pragul unei crize nervoase electorale și e greu de crezut că rezultatul alegerilor va limpezi apele; mai degrabă va ridica și mai mult mâl la suprafață. Cu experiența mai multor rateuri și deziluzii electorale, nu-ți rămâne decât să speri că, până la jumătatea anului viitor, românii vor avea un guvern și un program guvernamental votate de noul parlament.

Criteriile morale nu mai sunt imperative și clare

Departe de a se fi stabilit definitiv, prietenii și adversarii politici încă mai sunt negociați. Criteriile morale nu mai sunt imperative și clare, PSD începe să reapară în carnetul de bal al unora care par chiar dispuși să semneze un pact de neagresiune cu criptocomuniștii lui Iliescu. PNL nu se mai sfiește să voteze când și când alături de colegii lui Ciolacu pe legi delicate și dedicate. Și, pe măsură ce ne apropiem de alegerile locale, descoperim că aparenta pace dintre partidele opoziției este, de fapt, o luptă lentă și agonică în care mușcăturile produc paralizie și anchiloză. În felul acesta, descentrată, opoziția execută un balet dezarticulat, parcă somnambul: pe de-o parte, negocierile dintre USR-PLUS și PNL împing tot mai mult partidul lui Dan Barna în zona de eroare statistică. În multe situații, coaliția Barna-Cioloș a renunțat la candidaturi care le-ar fi putut păstra alianța în zona de relevanță politică (în sectorul 3 al Capitalei pe care, în fine, spun optimiștii de partid, Robert Negoiță l-ar putea pierde din cauza familiei politice disfuncționale pe care tocmai a abandonat-o. NB: Sondajele îl dau în continuare drept câștigător la scor pe Negoiță, dar cine mai crede în sondaje?), alianța USR-PLUS a renunțat la Ana Ciceală, o persoană civilizată, instruită și informată în ale administrației locale (dar prietenă cu un contestatar al șefului USR, ceea ce o face neeligibilă din motive de dosar) în favoarea lui Antonel Tănase, șeful PNL de sector și secretar general la guvern, ilustru mediocru, ajuns de la poziția de contabil, la cea de om de taină în guvern. Cele două formațiuni de opoziție parlamentară negociază de zor și avansează greu, fiecare ținând cu dinții de algoritmul de reprezentare la care le-ar îndreptăți sondajele cu care și-au flatat membrii de-a lungul ultimelor luni. Sondajele, opiumul popoarelor... Ce vedem că se întinde în calea acestor negocieri nu sunt petale de trandafiri, ci membrii sacrificați la masa tratativelor. Se aud voci civilizat iritate de prin toată țara. Partidul care și-a refuzat doctrina politică pare pe punctul de a se risipi ca puful de păpădie ofensată. Indiferent de rezultatul alegerilor, în USR se pregătesc retrageri cu torțe umane.

E de înțeles, așadar, că negocierile pentru alegerile generale vor arăta altfel. PNL este într-o continuă campanie de imagine pe care anunțul făcut de Klaus Ioannis și banii dați presei să cădelnițeze numai știri oficiale au transformat-o într-un marș al victoriei. Oamenii partidului sunt omniprezenți și nu uită niciodată să ne amintească faptul că le datorăm binele suprem al zilei de azi (și, poate, de mâine). Au învățat de la înaintașii din PSD să-și scrie numele pe toate pomenile.

Ideea că improvizatul guvern Orban, venit ca și cabinetul Cioloș în 2016 să reformeze în câteva luni jungla economică și umană bătrână de 15 cincinale, aspiră la o guvernare pe următorii șapte ani este comică. Mulți dintre colegii lui Orban au reușit să se umple de ridicol sau să-i sperie pe profesioniști. Iar în detaliile semantice ale meritocrației din cabinetul Orban se ascund mulți draci și animale infernale. Poate că PNL scapă încetul de greaua moștenire a lui Băsescu (procesul de corupție în urma căruia Vasile Blaga fusese achitat este reluat de la zero, Ioan Olteanu, alt fost grangure PDL, continuă să fie judecat pentru complicitate la abuz în serviciu, după ce a fost exonerat de acuzația de trafic de influență etc.etc.), foștii aghiotanți ai lui Băsescu devenind irelevanți sau dispărând în sistem, pierde și ceva din mirosul greu USL-ist, dar are multe restanțe la capitolul reforme și stat de drept iar la nivel instituțional mai sunt multe aberații arhitecturale care trebuie reclădite de la temelie (inclusiv justiția, Curtea Constituțională sau chiar Parlamentul). Este motivul pentru care vinul care fierbe în cupe are gust de rugină: e adevărat, România ar putea dispune cumva în următorii ani de o sumă aproape la fel de mare ca bugetul de stat. Însă nu oricum.

Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cere ca acordul Consiliului European privind bugetul UE și Fondul de relansare post-pandemie să fie îmbunătățit. Parlamentarii spun că nu vor aproba acordul în forma actuală și că acesta ar trebui să stabilească criterii clare pentru alocarea de fonduri, în primul rând respectarea principiilor statului de drept. În România s-a vorbit atâta despre statul de drept încât nu mai e foarte clar ce înseamnă acesta. Pentru amnezici, anul trecut, tot Parlamentul European adopta anul trecut o rezoluție în care definea cu claritate ce înseamnă stat de drept: funcționalitate instituțională a autorităților statului care primesc fonduri europene și a celor care le gestionează, proceduri stricte antifraudă și anticorupție în acele domenii care afectează „implementarea bugetului UE”, examinarea rapidă și eficientă a cazurilor de transgresiune fiscală și recuperarea daunelor, prevenirea și penalizarea evaziunii fiscale și a dublei impuneri și cooperarea cu OLAF și cu procurorul public european. Poate că pentru un parlament a cărui Cameră inferioară a adoptat recent cu un scor zdrobitor (295 pentru și o abținere) inițiativa „Fără penali în funcții publice” toate acestea par de la sine înțeles însă România nu se află fără temei în continuare sub lupa Mecanismului de cooperare și verificare, ci pentru că justiția merge prost și în cerc (vezi, de pildă, soarta dosarelor „10 august” și „Colectiv”, ca să nu mai vorbim despre cele ale Revoluției și mineriadelor), moara anticorupției macină doar vânt și reformele au fost doar un uragan de hârtii care dau senzația că leviathanul statului se mișcă, deși el doar somnolează după ce a înghițit o țară întreagă.

Ideea că parlamentul României ar fi o dreaptă măsură a statului de drept îi cocoșează pe mulți de râs: parlamentul României e plin de traseiști, profitori, oportuniști și plagiatori, inși care au mințit în actele publice (în biografiile oficiale sau/și în declarațiile de avere sau interese), au trucat voturi și au angajat rude și tovarăși de afaceri în birourile teritoriale, foști complici ai sistemului totalitar pe care azi îl repudiază și uită mereu să și-l treacă în CV. La rândul său, guvernul continuă să conducă prin Ordonanțe pe care se miră ipocrit și zgomotos că i le anulează Curtea Constituțională. Principala preocupare în aceste zile nu pare reconstrucția economiei, alcătuirea unui proiect de țară care să asigure absorbția miliardelor de la Uniunea Europeană, reformele statului de drept, recuperarea prejudiciilor în marile procese anticorupție, ci neînceperea urmăririi penale în multe din dosarele împietrite în arhivele procuraturii, vânătoarea mediatică/judiciară a adversarilor politici, și, mai ales, deresponsabilizarea în lupta cu coronavirusului. A devenit, pare-se, o miză electorală să se stabilească cine a greșit și unde în lupta cu pandemia, cine a profitat de economia subterană a crizei sanitare și, implicit, de accesul neîngrădit la portofelul bugetar, cine e mai vinovat de numărul tot mai mare de contaminări și victime din ultimele săptămâni și cine a lăsat țara fără sistem imunitar. E cinic că tocmai politicienii care și-au asigurat pensii fără egal, servicii medicale speciale, salarii de nivel european, diverse privilegii care-i scot în afara realității de zi cu zi cu care nu mai întrețin relații decât sezoniere, în campaniile electorale, tocmai aceștia sunt cei care își pasează unii altora răspunderea numărului tot mai mare de morți în această pandemie. De ca și cum i-ar fi interesat vreo clipă altceva decât campania electorală și privilegiile suplimentare pe care le-ar fi oferit aceasta! Tocmai ei care au pus mereu sănătatea și educația celorlalți pe ultimele locuri, sacrificându-le pentru a finanța găurile negre ale economiei, vorbesc acum despre haosul din sistemul medical și se arată cu degetul reciproc acuzându-se de corupție, pompierism și nepăsare. Cu toți au avut, desigur, timp suficient de-a lungul a trei decenii postcomuniste, să reformeze, să modernizeze, să reconstruiască România, dar singurele construcții de care s-au dovedit capabili sunt bordurile de-o șchioapă și kilometrul de drum lung de 800 de metri.

Ar fi instructivă o sinteză a tuturor promisiunilor făcute în programele de guvernare ale partidelor ajunse la putere. Ar fi cel mai lung poem comic-suprarealist contemporan, scris, ca acele celebre cadavres exquises, vers cu vers de toți cei care s-au perindat prin Palatul Victoria. Din toată această poliloghie persuasivă, confecționată din promisiuni și jurăminte de dragoste eternă față de electorat, nu rezultă, desigur, un proiect de țară, ci mai degrabă planul unui jaf întins pe mai multe generații. Un alt act ratat al guvernării. Și, pentru că nu a mai rămas mare lucru de jefuit din trecut, se pregătesc să dea iama în cele 80 de miliarde banii de buzunar ai generației următoare.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG