„Când simplul cetățean va fi ales și va ajunge să dea voturi în Cameră sau va face declarații politice în calitate de deputat va beneficia de același tratament” - așa justifica un parlamentar PSD, Eugen Nicolicea, necesitatea păstrării imunității parlamentare.
Nu e un secret că aleșii au o proastă părere despre cei care-i aleg: îi consideră niște sferturi de ființe, vite de povară fără alte drepturi și îndatoriri decât să tacă, să rumege cu capul plecat (de sabie nu-i tăiat), să aibă memoria scurtă ca să pună ștampila unde trebuie pe vot și să cotizeze la bunăstarea politicienilor. Clanul aleșilor trăiește cu iluzia (pe care nu le-o poate spulbera niciun tur de scrutin) că sunt indispensabili, cei mai reprezentativi fii ai neamului, făuritori de istorie, ctitori de țară etc. justificându-și cu mantra comunistă a viitorului de aur aspirația la nemurire. E motivul pentru care ar vrea să modifice legile pentru a-și acorda protecție nu doar în fața justiției, dar și în fața opiniei publice și a presei pentru că „ne-am săturat să arunce cu noroi”, „ne-am săturat de aceste prostii rostite la microfon și perpetuate în spațiul public.”
Mai an, un alt ales era de părere că parlamentarii au nevoie de imunitate întrucât sunt expuși permanent unor riscuri mai mari decât militarii de pe câmpul de luptă. Un coleg îi ținea isonul spunând că, dacă ar fi publice, declarațiile lor de avere i-ar face vulnerabili în fața hoților și tâlharilor (alții decât demnitarii). Altul le transmitea alegătorilor să se mulțumească cu ce li se pune în față ca dietă electorală, că n-au de ales. Din când în când devine evident că pentru aleși alegătorii sunt un rău necesar. Sunt plictisitori, agasanți, conservatori, dar necesari. Probabil că, dacă s-ar mulțumi să stea tăcuți în public și să aplaude politicoși la începutul și sfârșitul mandatelor, paralizați de luminile înțelepciunii aleșilor ca iepurii vânați cu farurile, s-ar restabili pacea socială și politicienii ar putea trage obloanele să nu-i mai întrebe nimeni ce prafuri trag pe nas.
Dar Internetul și paginile de socializare au schimbat raportul de forțe, făcând ca informațiile despre furturile instituționale și la nivel înalt să circule mult mai repede ca limuzinele și avioanele ștabilor sau dubele cu mardeiași ai partidului, fără ca cenzorii din televiziuni sau presă să mai poată ciuguli constructiv știrile. Eugen Nicolicea o apăra pe Rovana Plumb, cea care a jonglat cu banii europeni în guvern, scăpând teancuri de bancnote în buzunarul cui trebuie, alchimistă a partidului care transformă plumbul în aur. Alături de vicepremiera Shhaideh, ar fi trecut o insulă de pe un braț al Dunării în proprietatea unei firme pe care o conduc oamenii lui Liviu Dragnea. Acuma, una e să ai un cuibușor de nebunii aproximativ legale în Brazilia și alta e să fii de-a dreptul proprietar al unei insule. O insulă! Pentru mulți, Brazilia este mai degrabă un tărâm de poveste, de peste mări și țări, unde și gândul face mari eforturi să ajungă în vreme ce ideea unei insule dunărene în Teleorman, chiar dacă extravagantă, pare mai accesibilă și realistă, ba chiar plină de poezie locală. La urma urmei, pentru zeii aleși în mod democratic, nu e nicio scofală să inventeze o insulă sau să și le adjudece pe cele deja existente. D-aia sunt zei! Cele două sunt proaspăt demisionare dar parlamentul a decis că doamna Plumb nu merită o judecată pripită, de om obișnuit, doar pentru că a luat cândva o decizie care miroase azi până la cer a corupție. Prim-ministrul Tudose, în surda sa luptă pentru a prelua hățurile în partid sau măcar biciul, ar vrea să curețe guvernul de uscături chiar dacă pentru asta trebuie să-și taie mâna dreaptă și mâna stângă. Însă mai are de subminat partidul din interior pentru că s-au agitat și alte dive guvernamentale amenințând cu demisia, iar Liviu Dragnea a trebuit să depună un efort suplimentar să împace în partid și caprele și varza, în așa fel încât să nu pară o remaniere, deci un pas înapoi, ci doi pași înainte către un guvern mai eficient.
Mărul concordiei a fost insula Belina. Ce exemplu mai bun că acolo sus aleșii sunt niște zei decât faptul că, din două semnături, insula și-a schimbat geometria și geografia, modelată de mâinile îndemânatice și rapide ale huriilor de partid și de stat. Deputatul Nicolicea spune că, de fapt, brațul Dunării care desparte insula de uscat ar fi mai degrabă o ficțiune și că Belina este ca Noua Atlantidă, adică are o existență mai degrabă metafizică. În fapt, spune el, brațul Pavel seacă de multe ori și insula este aspirată sezonier de patria-mumă, devenind doar o altă halcă anostă de Teleorman, cu infinitul său ondulat și buruienos. Proprietarii nu sunt, așadar, de invidiat. Belina este un diamant aruncat în noroi. Au de desțelenit sute de hectare și trebuie să se lupte cu mlaștinile, noroaiele și țânțărimea locului. Mlaștinile și noroaiele invocate de Nicolicea bat la uși deschise: dacă nici parlamentarii și clienții lor nu ar înțelege cât e de greu să fii latifundiar, cum e să trudești ca o mână invizibilă în economia subterană luând bani de la buget sau de la Uniunea Europeană, atunci cine ar putea înțelege? Omuleții aceia pe care încearcă politicienii să-i acopere cu discursuri, promisiuni și covoare roșii, să nu vadă când îi strivesc cu șenila? Chiar ieșite din guvern, cele două zâne bune se bucură, în continuare, de susținerea partidului pe care l-au servit cu mai multe ocazii și semnături în alb. N-or să le oprească niște dosare penale să fie și pe mai departe eroine ale muncii socialiste mai ales că sabia pe care o agită către ei justiția este de plastic.
Nu e zi în care aleșii să nu ne ofere ostentative și costisitoare exemple despre buna părere pe care o au despre ei înșiși și despre proasta părere pe care o au despre inteligența celorlalți. Ion Vârgău a fost senator PSD și este secretar general la Senat. Obișnuit cu penumbrele legislației românești, omul și-a stabilit un salariu regesc (că al președintelui e mai mic) folosindu-se de o ordonanță dată pe vremea când, pentru o scurtă perioadă de timp, Gabriel Oprea a fost prim-ministru. Ordonanța stabilea lefuri occidentale pentru cei mai șefi dintre șefi, iar Ion Vârgău a decis, cu puterile sale zeiești, că este echivalentul secretarului general al Guvernului, alt bugetar milionar. Deși descoperit și deocheat de mulți pentru această șmecherie, omul va mai primi vreo trei luni acești bani obținuți prin minciună și fals intelectual. Singura lui pedeapsă va fi că, din ianuarie viitor, salariul i se va reduce cu patru mii de lei, ajungând în final la vreo patru mii de euro. Și măreția dreptului românesc face ca omul să nu trebuiască să dea socoteală și nici banii încasați prin fraudă. Dar de ce ne-am mai mira de vreme ce atâția infractori care au păgubit statul cu sute de milioane de euro au ieșit din închisoare pentru că merită o viață mai bună. Mai mult, cei care încă subminează sistemul penitenciar din interior cu producția lor de carte și cu buna lor purtare speră să se libereze înainte de termen pentru că ministerul justiției lucrează pentru contribuabili iar cei mai importanți sunt contribuabilii la campaniile partidului. Legea justiției care va deschide porțile pușcăriilor este pe ultima sută de metri. (Liviu Dragnea promite că, până în Crăciun, vor fi adoptate patru legi vitale referitoare la achiziții, parteneriatul public privat și justiție, adică acele domenii care constituie țintele principale ale operațiunilor anticorupție.) Nu încape nicio îndoială că noile prevederi din legea justiției vor fi un șperaclu eficient pentru marea evadare în grup a clienților politici aflați încă la răcoare. Astfel că familia tradițională a partidului lui Dragnea se va putea reuni cu nașii și cumetrii intrați în închisori din spirit de sacrificiu, să-și salveze șefii.
Demisia celor trei miniștri din guvernul Tudose a fost rapid compensată de numirea unor membri de nădejde ai comunității de partid și afaceri, legați prin fire invizibile, dar ombilicale, de restul activului și pasivului politic. Unul, Felix Stroe, nimerit la Ministerul Transporturilor, e substitutul lui Radu Mazăre la șefia organizației PSD din Constanța și, ca și predecesorul său, nu ar putea da explicații convingătoare cum a făcut primul milion, deși a fost angajat la stat nonstop, primind salariu de bugetar. Poate pentru că a fost multă vreme șef la o regie autonomă (de apă) unde șefii, ca și secretarul general al Senatului, își fac singuri salariile, profitând de monopol și stabilind după bunul plac tarifele, suficient cât să le îngrașe fluturașii de salariu ca niște păsări de pradă? Oricum, tot în pământul țării și-a îngropat banii: are aproape o sută de hectare de pământ, case peste case și e acționar la vreo 17 societăți-căpușă de unde culege sute de mii de lei dividende, semn că industria duduie în lumina documentelor de partid. E un om modest: strada care-i poartă numele în comuna Cumpăna este desfundată, necanalizată, cu șleauri și bălți. Drumul trece printre câteva case de paiantă și BCA însă niciuna nu este, desigur, a noului ministru. Acolo stau niște simpli cetățeni, nu cetățeanul de onoare al localității, Felix Stroe. Zeii stau în Olimp. Paul Stănescu de la Dezvoltare este și el un om obișnuit cu banii. Face minuni cu ei: îi ia cu o mână și cumva îi face să dispară, pentru a-i scoate mai apoi din buzunarul de la piept. El și-a apărat colegele penale din guvern și partid din solidaritate de breaslă: le-a rugat să nu-și dea demisia pentru că dosarul împotriva lor e o făcătură: „Ar trebui să fim toţi numai în puşcărie, spunea el. Toţi preşedinţii de consilii judeţene numai în puşcărie, toţi miniştrii în puşcărie, prim-ministrul în puşcărie pentru că discutăm de chestiuni de oportunitate.” Noul viceprim-ministru are o înțelegere aparte și profundă a problemei: este el însuși penal, DNA deschizându-i un dosar pe când tăia și spânzura în satrapia Olt, unde era șef de Consiliu județean. Așa se face că are dosar de abuz în serviciu iar adjunctul său - pentru evaziune fiscală și spălare de bani. În comparație cu ei, noul șef al banilor europeni, Marius Nica, este o prezență discretă. Normal, de vreme ce a făcut Academia de Informații, acolo unde se lăuda (în mod mincinos) în CV și prim-ministrul Tudose că a fost angajat ca profesor. A mai fost prin guvern dar s-a mulțumit vreme îndelungată s-o secondeze pe Rovana Plumb, în calitate de consilier și executant fidel - servilismul dându-i ceva competență mimetică.
Cu atâția zei protectori în partid și în demnități publice, nu e de mirare că piticii PSD-ului „sunt cei mai mari din lume”. Este explicabil, așadar, de ce fostul primar PSD al orașului Năvodari i-a prezis zilele trecute actorului Victor Rebengiuc că o să moară otrăvit de elogiile aduse Sistemului. Politrucul pesedist apăra onoarea pătată a partidului de actorul care spusese cu câteva zile înainte că: „Toată conducerea țării e formată din niște semidocți, niște oameni fără pregătire, oameni care, pentru noi cei care mai citim o carte și mai știm ce se întâmplă în lume, nu sunt buni. Asta mă enervează cel mai mult: comunismul și PSD-ul.” Actorul a criticat în mod constant derapajele totalitare ale PSD-ului, cu toate măștile sale vag umane. A fost de-a lungul vieții un reper artistic și uman, unul dintre puținii care au dat speranța că țara va supraviețui în ciuda comelor repetate în care o bagă agresiunile politicienilor. Chiar în ziua în care fostul primar PSD (a cărui activitate a fost premiată cu un dosar penal pentru abuz în serviciu și conflict de interese) îi dorea să dispară, Festivalul Național de Teatru îi dedica lui Victor Rebengiuc ediția din anul acesta iar președintele îl decora cu Steaua României „în semn de înaltă recunoaștere și apreciere pentru remarcabilele interpretări artistice susținute în întreaga sa carieră actoricească, pe scenă și pe ecran, în care și-a pus talentul, energia și inteligența, pentru a da viață și frumusețe marilor roluri ale vremurilor sale, pentru dăruirea cu care a format generații întregi de actori cărora le-a insuflat pasiunea și talentul său”. Dar prestigiul moral și profesional al unor oameni de acest calibru nu face nici cât o ceapă degerată în ochii zeilor politici. Nu s-a grăbit unul să apere prestigiul actorului așa cum au făcut-o mereu cu penalii din partid. Nici măcar ministrul Culturii
Istoria culturii românești e plină de creatori cu capul spart...
nu a găsit de cuviință să-l apere pe Victor Rebengiuc, deși a participat la deschiderea neoficială a Festivalului, unde a venit și actorul căruia poate că se cădea să-i ceară scuze publice. Nici măcar oamenii opoziției, unde se află, har Domnului, o groază de intelectuali, nu au sărit să se solidarizeze cu actorul, poate pentru a nu-i da atenție politrucului și a-l transforma în erou. Astfel că pe obrazul culturii e o nouă urmă unsuroasă pe care n-a șters-o nimeni. Nu e singura și nici pe celelalte nu se învrednicește să le șteargă cineva. Istoria culturii românești e plină de creatori cu capul spart. La urma urmei e în firea lucrurilor de vreme ce România continuă să fie împărțită în două: aleși și alegători, mari preoți și mireni de rând, contribuabili la buget și contribuabili la partid, oameni de rând și zei politici. Actorul și sălbaticii.
