Serile trecute mii de români și-au căutat în garderobă hainele de iarnă. Cele groase, cu căptușeală antiger și cu glugă. Și-au pregătit rucsacul cu cele trebuincioase supraviețuirii în zloată și frig. Au scos mânuța galbenă pe care scrie Toți pentru justiție ca să-i pălmuiască iar pe politicieni cu ea. Și-au pus pufoaicele nu pentru că a început din nou să ningă, ci pentru că zăpada amenință să răcească urmele protestelor de mai an din Piața Victoriei. Zăpada, ambuscada juridică a ministrului Justiției, indiferent de numele lui, și starea de spirit generală aduc aminte de protestele de chiar acum un an pe marginea Ordonanței 13. Aceasta transforma actul de justiție într-un moft, pregătind terenul grațierii celulelor de partid de la Jilava și Rahova. Deși acum un an Florin Iordache renunța la ordonanță și la fotoliul ministerial, principiile ordonanței și-au creat vad, ca un fluviu acid, prin jurisprudența românească: au fost eliberați mii de delincvenți pe motive de umanism, bună purtare și inerție a societății civile. Unii dintre ei nu au dezamăgit și s-au întors după gratii.
De atunci, protestele au continuat sporadic și anemic, semănând mai mult cu niște serbări cercetășești decât cu forța revoluționară gata de marele salt înainte de anul trecut. Se părea că angrenajele sale s-au herniat, iar nucleul dur a ruginit. I-a scos în stradă din nou ministrul Justiției care a prezentat în douăzeci de puncte, 36 de pagini și o oră jumătate de vorbit molcom și pe-alocuri ininteligibil, opinia lui față de Direcția anticorupție, raport la finalul căruia a propus schimbarea conducerii instituției. Excursul său a fost sabotat de chinezării și tehnicalități juridice și de vociferările jurnaliștilor care nu mai vor să înghită pur și simplu peltelele demnitarilor, returnându-li-le nedigerate, dar garnisite cu invective și antiemetice.
Mulți consideră că nu ministrul le vorbea, ci vetrilocii coaliției guvernamentale, personaje animate din dosarele penale instrumentate de subalternii Laurei Kovesi. Tudorel Toader pare ceva mai bine pregătit ca predecesorul său. E mai dispus la dialog cu presa și mai rezonabil. E plicticos, dar ce ministru al Justiției a fost altfel? Cu toate acestea, spun contestatarii săi, raportul și concluziile acestuia păreau scrise de mâna invizibilă care controlează viața politică și războiul între puterile statului. Să-l bântuie oare vreun schelet de pe când era procuror comunist la Procuratura Panciu? Să i se fi promis un viitor de aur în schimbul prezentului de fier? Nu se știe. Este o mișcare cumva surprinzătoare de la cel care acum câteva zile, după întâlnirea la nivel înalt între președinte, prim-ministrul Viorica Dăncilă și șeful acesteia, Liviu Dragnea, nu părea întru totul convins că șefa DNA trebuie demisă. Pe de altă parte, când te uiți la pozele de familie în care el stă cuminte, ca un animal politic de casă al șefilor coaliției guvernamentale, îți dai seama că ministrul nu e mai mult decât un executant și că truda lui de o săptămână încoace a fost să dea o formă juridică, profesionistă, rațională - turbării șefilor față de Direcția anticorupție. Acuma ce se așteptau jurnaliștii, audiența, protestatarii? Omul e soldat fidel care nu ar scoate din raniță bastonul de mareșal decât ca să-l bată șefii la palmă că unde dau ei, crește.
Motivele pentru cererea de demitere sunt multe și mărunte, dovedind că măreția dreptului poate face ce vrea din lumea aceasta strâmbă. Sunt invocate mai multe decizii ale Curții Constituționale care penalizează încălcarea legii fundamentale de către Laura Kovesi, subminarea autorității legislativului, rata scăzută de rechizitorii admise, banii cheltuiți pentru fiecare dosar (40 de mii de lei, față de doar 2000 la Direcția de crimă organizată), probele și declarațiile falsificate și subțirimea în sine a dosarelor care ar dovedi lipsă de discernământ și profesionalism. Tudorel Toader a adus în discuție și cazurile procurorilor care ar fi călcat în picioare justiția strâmb și interesat. Ministrul a amintit de existența unor dosare în care convorbirile interceptate erau transcrise greșit, ba chiar uneori desfigurate cu totul, dar și recente și răsunătoare cazuri prescrise, unul fiind dosarul Microsoft cu prejudicii de zeci (sau sute, depinde de evaluator) de milioane de euro. Au scăpat astfel basma curată șapte înalți demnitari iar prejudiciul, cât și unde este el, nu mai poate fi recuperat. Nu este singurul caz: DNA a ratat recuperarea prejudiciilor sau a reușit doar recuperarea parțială a celei mai mari părți din daunele invocate în diverse dosare, altminteri instrumentate zgomotos cu multe efecte pirotehnice. Conform unor informații ajunse în mod oportun în presă, procuroarea care a cercetat dosarul Microsoft și-ar fi făcut un obicei sănătos și bine recompensat din întârzierea strategică a dosarelor până la prescrierea acestora. Alți procurori din DNA ar fi făcut și ei pe lupii paznici la oi, atrași de posibilitatea valorificării informațiilor din convorbirile interceptate. Cu alte cuvinte, dacă DNA și serviciile secrete (binomul) nu sunt „Statul paralel”, sunt, cel puțin, capitala acestuia.
Reacțiile la raportul ministrului au fost pestrițe și înfuriate, ca de obicei când se discută despre justiție. Unii cred că Laura Kovesi culege ce a semănat. Ar fi o primă lovitură dată sistemului subteran care conduce, ca vrăjitorul din Oz, o Românie dezorientată către o dictatură a procurorilor. Acest discurs justificativ a scos zilele trecute câteva zeci de amărâți să protesteze la Cotroceni împotriva șefei DNA. Ei și, mai ales, cei care i-au adus pe convocator cu autobuzele din țară (din Ploiești, unde ar fi miezul moale al corupției DNA), consideră că Laura Kovesi este doar vârful de aproape doi metri al aisbergului și că ea este fie manipulată, fie parteneră ex aequo a serviciilor secrete în colectarea și diseminarea ilegală a informațiilor despre politicienii incomozi, în folosul propriului grup de interese.
Recentul caz al deputatului PSD Vlad Cozma este, cumva relevant. Acesta susține cu înregistrări și propria mărturie că a fost somat să dea mai multe declarații mincinoase în dosare vizând ștabii partidului. După ce ar fi fost amenințat cu arestarea familiei sale de sânge și interese, omul a început, conștiincios, să semneze denunțuri și să înregistreze în secret ședințele de terapie juridică. În cele din urmă, i-a dat în judecată pe cei patru procurori care pretind că nici usturoi nu au mâncat și că miros a apă de trandafiri. Înregistrările sunt contestate vehement și, cu toate că secția Ploiești a DNA neagă orice acuzație, spunând că Vlad Cozma nu ar fi decât un condamnat care de frica penitenciarului s-a agățat disperat de gâtul acuzatorilor săi să-i tragă după el, procurorul Mircea Negulescu, coada de topor care a lăsat contuziile cele mai dureroase în dosarele penale ale lui Cozma, a fost chemat la ordine. La sfârșitul lunii ianuarie, secția de procurori a CSM a decis scoaterea din magistratură a procurorilor Negulescu și Savu (e drept, în cauze fără legătură cu dosarul Vlad Cozma). Negulescu a fost chiar convocat la Parchetul de la lângă Înalta Curte chiar de Procurorul general a cărui principală sarcină de serviciu pare să fie susținerea necondiționată a DNA. Faptul că delațiunile lui Cozma au fost bune în dosarele împotriva șefilor și șefuților din PSD, dar nu mai sunt bune în cazul devoalării procurorilor și că, odată condamnat, Cozma nu ar mai avea nimic de spus pentru apărarea sa pare o temă din filmele anilor '50, despre procurorii poporului și procese-spectacol. Acum, zeci de ani mai târziu, libertatea a devenit unul dintre cele mai de preț bunuri și probabil că ar trebui să medităm mai mult la spusele lui Voltaire care afirma, în Zadig, că e mai bine să lași în libertate un vinovat decât să condamni o persoană inocentă și virtuoasă (Qu’il vaut mieux hasarder de sauver un coupable que de condamner un innocent). Dar în atmosfera sulfuroasă a scenei publice românești, invocarea acestui principiu, așa cum a făcut-o și ministrul Justiției, pare o maimuțăreală a principiilor democrației, fără legătură cu realitatea. Desigur, fiecare are dreptul la un proces bazat pe fapte de necontestat și ar trebui ca magistrații să respingă probele și/sau dosarele care le stârnesc „îndoieli rezonabile”. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului nu mai prididește rejudecând dosare românești prost instrumentate și cu greșeli de procedură iar daunele pentru acest malpraxis judiciar lasă urme de neșters în bugetul de stat și în biografiile condamnaților, nu și în biografiile profesionale ale celor care au instrumentat și judecat aceste cauze. România ocupa în 2017 locul trei la condamnările CEDO, după Rusia și Turcia (multe condamnări fiind legate de tratamentul inuman și degradant al condamnaților).
Chiar dacă poate exagerată și bine orientată politic pentru distrugerea adversarilor, este evident că prin buletinele de vot, la nivelul aleșilor și în guvern corupția circulă în doze letale. Cozma, ca și ceilalți contestatari, a fost deja condamnat într-un dosar de corupție, ceea ce înseamnă că instanțele nu l-au considerat cu totul inocent și virtuos cum, desigur, nici Sebastian Ghiță nu era, de vreme ce a fugit de frică din țară deși era pus sub control judiciar și depusese o cauțiune cu multe zerouri pentru a fi cercetat în libertate. Dragnea este un campion al anduranței morale: este personaj principal în câteva dosare de mare corupție și face totuși pe negustorul cinstit. A fost condamnat într-un dosar și Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF), care l-a prins cu labele în borcanul cu miere europeană, lucrează la un alt dosar. De asemenea, dosarul TelDrum, compania prin care Liviu Dragnea pare să fi sifonat căruțe de bani în folosul grupului său de tovarăși de drum, este în lucru. Compania a cerut insolvența, dar DNA, invocând posibilitatea ca TelDrum și combinatorii politici din spate să lichideze, să radieze firma și să dispară cu prejudiciul (care ar fi de zeci de milioane de euro), a blocat decizia pe o perioadă de 60 de zile. Această partidă de șah pozițional dovedește că fiecare are buni informatori în echipa adversă. Oricum, DNA a dovedit o viteză de reacție care ar fi fost eficientă și în dosarul Microsoft, nu? Dar cel mai limpede se vede ce înțelege Tudorel Toader când invocă principiul „mai bine să scape o sută de vinovați decât să condamni un nevinovat”când ne uităm la portretul de grup infracțional al guvernului. Nicicând și niciunde nu a funcționat mai generos și mai abuziv prezumția de nevinovăție. Principalul consilier al prim-ministrului Dăncilă este Darius Vâlcov, condamnat în primă instanță la opt ani pentru trafic de influenţă, spălare de bani şi operaţiuni financiare sau acte de comerţ incompatibile cu funcţiile ocupate. Și-ar fi cerut partea din creditele publice facilitate, să aibă și el un ban alb pentru zile negre. Viorica Dăncilă spune că este fidelă tovarășilor de drum și că are nevoie de competențele lui Vâlcov (o fi vorba despre competența de a-și ascunde agoniseala în cavourile familiei?)
Ce se va alege din raportul ministrului Toader nu e greu de presupus: CSM nu pare dispus să dea curs cererii de revocare a procuroarei șefe de la DNA. Iar președintele, cel care va dispune în ultimă instanță, a și transmis un comunicat de tot hazul în care, invocând incoerența neconvingătoare a ministrului Toader, reafirmă susținerea prezidenției pentru Laura Kovesi. Cecul în alb emis de Cotroceni acum mai bine de un an este valabil și azi ba chiar pare-se că valoarea sa a fost indexată că, de! economia duduie. Președintele exclude automat posibilitatea ca raportul să aducă informații suplimentare care să-i schimbe viziunea pe ici pe colo, prin punctele esențiale. Așadar, tot efortul hermeneutic al ministrului va fi fost inutil. Oare? Se spune că undeva, în subsolul monstruoasei coaliții PSD-ALDE s-a pus la fiert strategia de demitere a președintelui. Respingerea raportului ar fi o etapă preliminară a campaniei de suspendare. Asta ca să aibă și efortul de sinteză al ministrului un sens.
Dar poate că două dintre evenimentele colaterale acestui război total sunt pilduitoare pentru mersul justiției în România. Unul dintre ele este începerea procesului în dosarul Mineriadei din iunie 1990. După aproape treizeci de ani, justiția s-a lăsat convinsă de procurori să coboare sabia dreptății pentru a despărți apele tulburi ale acelor zile. Sau poate că tot comanda politică va fi fost esențială, întrucât președintele le cerea magistraților să rânească grajdurile istoriei și să scoată afară gunoiul politic. E drept, nu puțini au fost procurorii care au spus că faptele s-au prescris sau că vinovații au fost pedepsiți (Miron Cozma și alți câțiva ortaci condamnați de fapt în dosarele altor mineriade). Chiar și șirul sinuos al cercetării penale în cazul lui Cozma și impunitatea lui spun multe despre celeritatea și calitatea justiției românești. În dosarul Mineriadei din 1990 sunt implicate numele sonore ale celor aflați și în spatele evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 sau din martie 1990, de la Târgu Mureș. Însă puțini mai cred că Ion Iliescu sau Petre Roman vor plăti pentru păcatele sângeroase ale tinereții lor revoluționare. E prea puțin și prea târziu. A doua poveste despre sinceritatea justiției penale și sociale este cea a lui Arpad Kendi, miner concediat de la Lupeni care, după cinci ani de bântuit străzile Timișoarei, și-a găsit, prin generozitatea unui om cu bani și suflet, un acoperiș, ba chiar și o slujbă. Odată ce patronul a început să-i dea bani, a ajuns pe radarele fiscului care a descoperit că omul avea de plată peste zece mii de euro din generoasele amenzi date de polițiști pentru vagabondaj. Vreme de cinci ani a primit peste o mie de amenzi de la polițiștii timișoreni, iar acum, că și-a găsit un rost, i s-a pus poprire pe salariu. Cum necum, trebuie să le achite, chiar dacă-i va lua toată viața că d-aia e justiția oarbă. Poliția și jandarmii spun că așa și trebuie, pentru că legile trebuie aplicate cu strictețe și fără rabat. Magistrații nu par convinși de argumentele omului și oricum se mișcă mai degrabă stând. Deocamdată Arpad trebuie să plătească, deși rămâne lefter. Să plătească statul care l-a dat afară din serviciu și l-a lăsat pe stradă. Așa-i trebuie: să plătească. Legile trebuie respectate iar justiția e una pentru toți, indiferent dacă bântuie prin PSD, PNL, prin Piața Victoriei sau prin canalele timișorene. Nu?
