Românii protestează. Mulți dintre ei cu ochii încă umezi de la priveghiul la catafalcul regal. Protestează pentru vii și morți. În amintirea copiilor morți în decembrie 1989 sau a copiilor nenăscuți. Din speranță sau disperare. În statul paralel al oligarhilor, mereu indiferenți la rumoarea străzii de care-i protejează obrajii de toval și o surzenie față de contestări intens cultivată, politicienii adoptă una după alta controversatele legi ale justiției.
Nu contează criticile specialiștilor, mitingurile de protest ale magistraților și studenților la drept sau ale oamenilor simpli. S-au vaccinat demult împotriva contestatarilor, încă de când Ion Iliescu vitupera otrăvit în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, în aprilie 1990, la începutul protestelor din Piața Universității: De ce am negocia cu o mână de golani? Ați văzut ce vor? Să schimbăm legea electorală. Să amânăm alegerile. Câți sunt? O mie, două? Noi suntem 23 de milioane.
Huligani nereprezentativi, spunea și Ceaușescu despre protestatarii din Timișoara, dar și Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu despre manifestanții din Piața Victoriei. Nici opinia publică internațională nu prea contează. Să-și vadă de treaba lor. Liderii politici de azi turbează la adresa diplomaților occidentali și a „amestecului în treburile interne” ale justiției românești. Ambasadorii din Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Olanda și Suedia au transmis un comunicat comun în care-și exprimă îngrijorarea legată de presiunile și abuzurile făcute de PSD și ALDE pentru schimbarea regulilor justiției. Sunt de rea intenție, spune șeful Senatului, al doilea om în stat. La fel de indignați erau și Iliescu și Roman când jurnaliștii străini îi acuzau de reprimarea sângeroasă a manifestațiilor din Piața Universității. Diversiuni ale agențiilor străine, spuneau ei. Au vrut să dea o lovitură de stat. Nu vedeți partea bună: am igienizat Piața Universității. „Minerii au plantat florile distruse de diversioniști.” Sunt vorbe care au otrăvit rădăcinile democrației românești, ca multe dintre cele spuse de reprezentanții puterii de-atunci. Învățând încă de pe-atunci că pe manifestanți trebuie să-i lași „să fiarbă în suc propriu” și să le iei când și când spuma, principala grijă a politrucilor de azi este să-i minimalizeze (discrediteze) pe protestatari, să le ridiculizeze cererile și să manipuleze masele de manevră.
Cu o mână îi iei la palme, cu cealaltă votezi legi care dau puteri sporite polițiștilor și reglementează drastic condițiile în care se pot organiza manifestații. Da, oamenii au dreptul să se asocieze, să protesteze, să critice, dar nu în public. Sau dacă o fac, să se pregătească de o amendă grasă. De altfel, nici parlamentarii contestatari nu o duc pe roze. După ce le-au fost furate butoanele cu care se deschid microfoanele (sic!) să nu mai poată perturba discursurile festivist-triumfaliste ale coaliției majoritare, sunt acum amenințați cu tribunalul pentru că și-ar fi insultat colegii sau ar fi perturbat activitatea parlamentară. Asta când nu sunt acuzați că ar fi pe ștatul de plată al miliardarului Soros.
Cineva ar trebui să studieze riguros ciclul anual al emoțiilor istorice ale românilor. Repetarea stereotipă a reacțiilor de masă în circumstanțe sezoniere și meteorologice similare nu trebuie să fie doar subiect al speculațiilor filosofico-antropologice, ci și al aritmeticii, statisticii și analizelor behavioriste. În România cel puțin, nu diferă, de la an la an, decât dozajul, nu și semnificația evenimentelor. Micile diferențe de fus oras și de calendar nu fac decât să dea sentimentul că românii străbat pe trasee sezoniere, ca niște păsări migratoare, anotimpurile furiei și vrajbei noastre. Lunile de iarnă (în primul rând, decembrie), când se aniversează Marea Unire sau evenimentele din 1989, tind să devină, așadar, o perioadă de recuperare istorică a sentimentului de revoltă acumultat în straturi geologice de-a lungul ultimului secol. Mecanismul funcționează perfect. Primăvara și toamna sunt inundații. Iarna, geruri și zăpezi-record. O dată la patru ani (sau cinci) are loc o mare diversiune numită alegeri generale sau prezidențiale.
Românii au anotimpuri ale revoltei, dar și luni de lâncezeală. Pentru rapsozii revoluționari nu e de fel o întâmplare că zilele inițiatice ale Revoluției sau Pieții Universității s-au scurs paralel cu momente importante ale ciclului solar (solstițiul de iarnă și puțin după echinocțiul de primăvară). Nu de puține ori, marii mistici ai democrației au văzut mai mult decât o coincidență în suprapunerea acestor proteste de stradă cu sărbătorile cruciale ale creștinilor. O parte din comportamentul social fracturează așadar stratigrafia evenimentelor istorice erupând conform unui calendar emoțional calchiat în timp. Nu e de mirare că se fac bani buni și cariere solide de influencer-i din numerologie, victimologie și teoria conspirației. Ce ar mai mânca pe pâinea lor albă patronii de televiziuni, dacă nu creierul pane al audienței?
O luptă între lumini și umbre explicabilă: amnezia și complicitățile instituționale au umplut calendarul de crime nesoluționate. Este rețeta perfectă pentru a păstra mereu dureros de vie în minte amintirea comunismului care a fost cimitirul tinereții noastre, memoria crimelor împotriva umanității din decembrie 1989, a reprimării sângeroase a manifestațiilor de stradă de după 1989. Fiecare dată este marcată cu roșu în calendarul postrevoluționar.
Dar mai poate exista Revoluția din 1989 după recentul comunicat al Parchetului General? Procurorii militari au descoperit, după 28 de ani de investigații, suspendări, începeri și neînceperi ale urmăririi penale, că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere, deci nu a existat Revoluție. Căci nu mai există nici teroriști, nici revoluționari, ci doar nenumărate victime, ca într-un uriaș accident rutier pe autostrada istoriei. Procurorii militari susțin că au descoperit care a fost diversiunea care a compromis mitingul de susținere a lui Ceaușescu din dimineața zilei de 21 decembrie. Au mai aflat că putsch-iștii au preluat puterea imediat după fuga lui Ceaușescu, punând la cale și executând diversiunea militară din noaptea zilei de 22 decembrie 1989 și de după aceea. „Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale și distrugeri survenite.” Iată cum s-a rezolvat, cu o eleganță lemnoasă, rana celor peste o mie și-o sută de morți din acele zile. Au fost victimele unei diversiuni a noii puteri care, cu o mână, ne împușca să nu vedem cum șterpelea puterea cu cealaltă. Acolo sunt banii dumneavoastră. Și speranțele, și iluziile. Prezența protestatarilor, cu pieptul lor gol pe scena istoriei, a contat doar pentru lunetiștii care aveau de îndeplinit cifrele de plan. Aceeași clică politico-militară, nucleul puterii de după 1989, a fost editor principal la știrile televizate și publicate în acele zile, instaurând astfel psihoza teroristă. Procurorii au descoperit, așadar, în al treisprezecelea ceas, secretul lui Polichinelle. Dacă și-ar fi pus problema, ca în orice caz de crimă, cine a avut de profitat, ar fi putut observa că resursele și puterea din România au rămas, cu puține variații, din decembrie 1989 în mâinile acelorași privilegiați sau ale urmașilor acestora. Revoluția nu a existat decât în sufletul celor care au ieșit în stradă. Eposul revoluționar creat după aceea cu eroii maselor, Iliescu și Roman, care ar fi înfrânt orânduirea cea crudă și nedreaptă este, în mare măsură, ficțional. O ficțiune susținută cu aparatură de diversiune electronică și militară. Rolul revoluționarilor cu diplome și CV-uri false de azi nu a fost decât să asigure perdelele de fum și scutul uman al marilor manevre politico-securistice din culise.
Chiar dacă plin de platitudini și dezvăluiri răsuflate, comunicatul Parchetului nu mai lasă loc de mari iluzii și fantezii revoluționare. Marea schimbare din decembrie 1989 a fost, de fapt, o mică și meschină lovitură de stat. Flămânzii din eșalonul doi și din ariergarda armatei de politruci au folosit din nou, cum făcea propaganda de sărbători, pe stadioanele comuniste, oamenii-carton, să creeze imagini mobilizatoare, doar că de data aceasta oamenii nu erau cartoane colorate desenând stema socialistă, ci ținte de tir. Revoluția nu a existat. A fost doar un măcel organizat de cei care ne făceau bezele de la televizor: Iliescu, Petre Roman, cârdul de informatori și dezinformatori complici care se făceau „că lucrează”, ofițerii de armată și securitate cu apelurile lor la carnea proaspătă pentru abatoarele Revoluției, drojdia împuțită din care a crescut aluatul puterii de după aceea. Armata de revoluționari de profesie primitori de indemnizații și privilegii ar trebui lăsată la vatră. Și tot așa, zeci de mii de inși care pretind că au participat în mod esențial la înlăturarea cuplului de ucigași din fruntea țării și căderea comunismului și cer recunoștință veșnică, primind desigur mai mult decât combatanții ultimului război mondial. Revoluționarii cu pricina și-au plătit diplomele apărând zgomotos revoluția lui Voican Voiculescu și Sergiu Nicolaescu, a lui Cazimir și generalului Militaru. Unii dintre ei au intrat în politică unde au luptat pentru privilegii suplimentare. Revoluția lor permanentă de pe băncile Parlamentului sau în culisele acestuia și, sezonier, din stradă unde organizau proteste anemice, dar haotice, le-a adus indemnizații, mici sinecuri și privilegii fiscale. De partea cealaltă, Organizația Revoluționarilor fără diplomă (Radu Filipescu, Florin Iaru și alți câțiva) a eșuat. A avut, cândva, vreo zece membri și s-a autodizolvat. Desigur, după anunțul Procuraturii, primul gest de normalitate ar fi ca revoluționarii să renunțe la privilegii, să dea banii primiți înapoi și să admită că au fost doar niște pioni într-un joc de șah multidimensional. Oare?
Se spune că cine își uită trecutul îl va repeta iar și iar. Dacă ne uităm în sondajele de opinie (acceptând că, deși sunt instrumente ale diversiunii, nu exagerează decât cifrele, nu și tendințele), vedem că nu sunt puțini cei care ar vrea să retrăiască trecutul într-o buclă nesfârșită. Sunt dependenți de egalitarismul comunist prin politicile protecționiste care au creat o imensă armată de asistați, mereu gata de marile manevre electorale. Nu întâmplător aceștia sunt cei care regretă mărețele ctitorii comuniste și îndepărtarea lui Ceaușescu. Cumva, asistații și revoluționarii sunt singurii privilegiați în distopia fiscală a acestei perioade, când corupția și suspectele politici fiscale atârnă pietre de moară de gâtul contribuabilului simplu. Comunismul nu a fost învins. Lupta care se poartă zilele acestea pe marginea justiției sau ciocnirile dintre putere și opoziție sunt o demonstrație a faptului că totalitarismul este polimorf și că poate lua forma instituțiilor democrației. De altfel, la fiecare abuz de autoritate și de legislație reprezentanții puterii invocă, așa cum o făceau și aparatcikii comuniști, legitimitatea dată de voința poporului.
Noile declarații făcute de Parchet în legătură cu circumstanțele Revoluției le dau apă la moară celor care, an de an, se duc să se reculeagă la mormântul lui Ceaușescu, regretându-i mâna grea dar grijulie pusă pe ceafa lor. Nostalgicii au noi motive de oftat după ce au aflat „adevărurile” oficiale despre Revoluție: așadar Ceaușescu ar fi fost sacrificat nu de indignarea populară, ci de lăcomia eșalonului doi. Ar mai fi putut trăi să ne vindece definitiv de rănile lunii decembrie. Și probabil că în ianuarie vor fi mai mulți la mormântul din Ghencea ca de obicei pentru a-și comemora idolul: întâmplarea face ca Ceaușescu să se fi născut în anul Unirii, iar de la nașterea lui să se împlinească o sută de ani. Asta da, conspirație.
