Mai bine mai târziu decât niciodată: prim ministrul interimar, totodată și ministru al Apărării, generalul Nicolae Ciucă, și-a cerut iertare urmașilor celor morți sau celor răniți în decembrie 1989, adăugând că „avem datoria morală de a aduce lumina în toate ungherele umbrite sau întunecate care mai există în legătură cu evenimentele de atunci.”
Mai spune generalul că nu pot fi evaluate acum deciziile luate atunci de puterea comunistă, dar instanțele de judecată trebuie să-și facă datoria, „fiecare abuz trebuie dovedit și fiecare vinovat trebuie tras la răspundere prin sentințele care vor fi date.” Pentru greșelile și posibilele erori de judecată ale angajaților din apărare de atunci, adaugă ministrul, „este o datorie morală ca noi, cei de acum, să cerem iertare familiilor rămase în suferință în Decembrie 1989.” Este o rugă pentru cei căzuți spusă așa, cam formal și din vârful buzelor, cu neclarități, imprecizii și propoziții condiționale, dar rămâne singurul gest decent făcut de autoritățile statului român în legătură cu evenimentele din decembrie. Căci statul român, prin instituțiile sale de decizie, cercetare, anchetă și judecată s-a străduit ca, dimpotrivă, să le arate indirect urmașilor victimelor din decembrie și camarazilor acestora, celor care au ridicat baricade și au provocat infarctul statului comunist că puțin îi pasă de sacrificiul lor. Că e dispus să mușamalizeze, să uite și să ierte toate crimele și transgresiunile, toate abuzurile și barbariile întreprinse de autoritățile statului în acele zile ale lui decembrie 1989, când au murit peste o mie de oameni striviți de șenilele aparatului represiv. Că nu-i pasă că de sacrificiul de sânge s-au folosit moștenitorii comunismului care și-a adjudecat, aproape imediat, sacrificiul suprem al Revoluției și cheile împărăției comuniste.
Te și întrebi dacă nu cumva „mai târziu” este „prea târziu” și dacă nu cumva e prea târziu pentru orice scuză. Dacă nu cumva în cazul tragediei umanitare din decembrie 1989 (și, cu voia dumneavoastră, din următorul an de mineriade și tulburări sociale), a-ți cere iertare nu e decât un sfert de gest reparator făcut doar de complezență, să dai satisfacții publicului într-o perioadă în care umanitatea e în dezagregare și puține sunt lucrurile care să te facă să-i mai dai credit. Este o scuză din vârful buzelor ca aceea a lui Ion Iliescu condamnând Holocaustul (dar asociindu-se cu negaționiștii din PUNR, PRM sau Vatra Românească) sau a lui Băsescu condamnând comunismul (dar uitând strategic propriul său păcat originar de colaboraționist și securist).
Avem o istorie plină de vinovății, dar fără vinovați. La urma urmei generalul Ciucă (absolvent în 1988 al Școlii de ofițeri de la Sibiu) este contemporanul și colegul unora dintre cei care au ordonat sau/și au tras în decembrie 1989. De-a lungul anilor anchetarea evenimentelor s-a izbit de ziduri invizibile, dar inexpugnabile fără ca prim ministrul interimar să fi schițat vreun gest de protest. Era solidar cu ai lui. Esprit de corps, ca între militarii de carieră. Pe aici nu se trece. Multe dintre documentele structurilor represive ale statului comunist (inclusiv cele ale Securității din Sibiu) au fost distruse în timpul Revoluției de focuri de artilerie bine plasate. După 31 de ani scuzele prim ministrului interimar militar (primul după 75 de ani de civili la șefia Palatului Victoria) sunt la fel de confuze și generalizatoare ca ale civilului Nelu Tătaru care spunea după incendiul de la Piatra Neamț că suntem cu toții vinovați de tragedia de acolo. Dar sunt scuze, par sincere și de vreme ce altele nu avem, ar trebui să ne mulțumim cu ele.
Societatea românească pare să nu mai fie atentă la subiectul Revoluției anticomuniste, transformat azi într-un tabiet al democrației (depuneri de flori, lumânări, slujbe interminabile, tromboane și fanfare), iar despărțirea de comunism nu pare să mai aibă relevanță: pentru mulți români nu e nici „mai târziu”, nici „prea târziu”. Pur și simplu nu este. Acum 31 de ani oamenii ieșeau în stradă pentru a alunga „ciuma roșie” de la putere. Se săturaseră ca o mână de activiști să le țină la tâmplă pistolul securității. Voiau să scape de nepotisme, favoritisme, învățământul politico-ideologic, ateismul științific, propagandă, izolaționism, sclavaj, frig, sărăcie, înapoiere, mizerie fizică și spirituală, turnători, torționari. Făcuseră greșeala, cumva explicabilă din pricina cultului personalității, să identifice sistemul cu doar câteva persoane (cuplul dictatorial și familia restrânsă) și după ce aceștia au fost prinși (și executați) au răsuflat ușurați, deși greul abia atunci începea: invazia lăcustelor și atacul clonelor. Au fost 31 de ani în care plăgi inimaginabile în decembrie 1989 s-au desprins din structurile partidului unic și au atacat carnea și sufletul țării. Astfel că și acum, la 31 de ani de când s-a ieșit în stradă pentru libertate, o parte semnificativă din electorat alunecă în capcanele aurite ale moștenitorilor securității și partidului comunist susținând că participă în felul acesta la democrație și libertate. Mai bine să votez cu cine vreau, decât să nu votez deloc.
Priviți rezultatele votului din 6 decembrie, îngrijorător nu numai din pricina uriașei delăsări și nepăsări electorale. Nu doar că PSD nu a fost înfrânt ci, teoretic, a câștigat alegerile. I s-a alăturat un alt avatar al naționalism-comunismului: Alianța pentru Unirea Românilor. La Timișoara, oraș care, prin sacrificiile sale, a făcut posibilă mare parte din ceea ce este azi democrație în România, au vrut să participe și reprezentanții acestui partid, remarcat nu doar prin discursul regresiv-fascistoid, ci și prin prezența în primele rânduri ale unor inși condamnați sau dovediți printre autorii represiunilor de acum trei decenii. Delegația partidului a fost alungată de pe treptele Catedralei de timișorenii indignați, printr-un gest de repulsie pe care acum mai-marii AUR preferă să-l țină secret sau să-l deturneze religios. „Ce anume vă permite vouă, nemernicilor, să scoateți voi la taraba voastră politică, unde ați politizat și confiscat unirea, aurul și România întreagă, valori precum credința în Dumnezeu, iubirea de țară, rugăciunile noastre și sărbătorile noastre comune din decembrie 89?” se întreabă dezgustat de spectacol Vasile Popovici, unul dintre participanții la Revoluția din Timișoara și co-autor al Proclamației de la Timișoara. „Cum și de ce astea toate, valori comune, au devenit deodată valori de partid și monedă de schimb pentru voturi și locuri în parlament?”
Se adresa reprezentanților AUR, dar le-ar putea pune aceste întrebări mai tuturor politicienilor care s-au perindat în fruntea țării. Perioada postcomunistă a scos la iveală ce e mai durabil în sufletele politrucilor educați în comunism: slugărnicia, lăcomia, nepăsarea, favoritismul, nepotismele. Puțini sunt politicienii care să fi adus un suflu nou pe scena politică, altul decât aburii sulfuroși ai sloganelor, promisiunilor vane și corupției. Liderul țărănist Corneliu Coposu, ale cărui experiențe de viață și înțelepciune erau ridiculizate sau minimalizate în timpului vieții sale (iar acum sunt invocate de tot soiul de pigmei), spunea profetic: „Blestemul României ar fi ca, după 20 - 25 de ani, FSN să se afle să afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic.“
Cei 25 de ani au trecut. Puțină istorie pentru amnezici: FSN este organizația care a preluat conducerea țării în 22 decembrie 1989. Inițial, un consiliu de uniune națională și spirituală, în vitrina căruia erau expuse cele mai importante personalități ale României subversive, disidenții, combatanții anticomuniști, revoluționari aduși pe sprânceană la conducerea difuză și confuză a țării. De fapt, acopereau cu statura lor rândul doi al FSN, al activiștilor și securiștilor comuniști, al politrucilor și urmașilor acestora unde, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă era Ion Iliescu. După ce a folosit biografiile disidenților ca pașaport dinspre comunism spre democrație, FSN s-a transformat în partid, a câștigat alegeri (în mare măsură fraudate sau cumpărate), s-a scindat transformându-se după mai multe metamorfoze, în FDSN/PDSR (ulterior, prin fuziuni meșteșugite, în PSD) și PD. Au fost trei decenii în care adunătura activiștilor comuniști a ridicat cortine de fum pentru a se deghiza, de la un mandat la altul, în salvatorii și binefăcătorii nației.
PD, partidul lui Băsescu, și-a schimbat peste noapte sexul politic devenind din partid de stânga, al nomenclaturiștilor comuniști de mâna a treia, partid de centru-dreapta, pentru a putea face aranjamente internaționale și a fuziona cu PNL. A reușit doar parțial, transformându-se în PDL. Era un partid fără doctrină politică, dar plin de fidelitate față de Băsescu, președintele țării și lider nedeclarat. După multe alte tribulații de care vă scutesc, PDL a revenit la PNL și este încă neclar dacă atașarea membrelor amputate a reușit sau a rezultat o altă cangrenă politică. Pe parcursul acestor operațiuni, au înghițit și o legiune de broaște râioase astfel că mesajul liberal, de va fi existat vreodată, s-a diluat până în marja de eroare. O bună parte din PNL provine din FSN și urmași ai acestuia. Iar la ultimele alegeri locale sau parlamentare au fost nenumărate cazurile de PSD-iști convertiți peste noapte la doctrina liberală numai pentru a-și vedea numele pe liste și afișe. Dacă a putut partidul lui Băsescu, de ce nu ar putea și oamenii lui Ciolacu? Dacă amesteci roșu cu galben obții portocaliu.
Nici zona oamenilor politici tineri și neliniștiți din USR-PLUS nu e scutită de năpârliri succesive: șeful morganaticului partid PLUS, Dacian Cioloș, propunerea inițială a „oamenilor noi” pentru postul de prim ministru, este un veteran care, după ce a păzit ca militar TR la trupele de Securitate, cu arma în spate, locuința Doinei Cornea înainte de Revoluție, a fost membru al Vetrei Românești și șef la tineretul PUNR. După cum se vede, a devenit democratul de azi în urma multor implanturi și operații de refacere de oase faciale. De altfel, PLUS a fost înregistrat de un avocat cu ștate vechi în Securitatea statului. Una dintre cele mai vocale și prezente activiste USR, șefa filialei București, Roxana Wring, a fost informatoarea Rodica pe listele Securității. Conform angajamentului semnat în 1977, viitorul „om nou” al USR spunea că vrea să fie recrutată „pe baza sentimentelor patriotice.” Firește, nu putem generaliza pe baza acestor cazuri. Dar ele ne spun multe despre insistența și persistența virusului comunist-securist în fluidele vitale ale democrației românești. Nu e suficient să-ți speli dosarul 30 de secunde și nici măștile pe figură nu sunt eficiente. Doar naivii își imaginează că o mască pe gură le-ar putea tăia foamea.
Au trecut mai bine de 25 de ani de la predicția seniorului Coposu. Te întrebi, asistând la frecușurile politice, la inconsistența și precaritatea liderilor, la foamea lor de putere, dacă nu a avut cumva dreptate. La urma urmei ce voia să spună liderul țărănist? Că e posibil ca, și după un sfert de veac de la căderea comunismului, destinele României să fie conduse de urmașii PCR, de mentalitățile partidului unic, de centralismul democratic. Că e posibil ca sacrificiile din Revoluție să fi fost zadarnice sau utile doar unei mici părți a societății: activiștii și securiștii. Scena politică este plină de astfel de decoruri căzute sau desperecheate. Iar viața postcomunistă ne-a demonstrat din plin că poate exista comunism și fără PCR, că unele partide se folosesc instinctiv (sau deliberat?) de practici comuniste, că există mileniali care, fără a fi avut legături cu partidul sau/și securitatea, pot folosi experiența căpătată cumva mitocondrial, genetic, de la familie sau mediu, pot deveni comuniști fără comunism. Că deși amnezici, există o memorie reziduală care-i face pe unii să revină la modele comportamentale prerevoluționare: să aibă nostalgii comuniste, să-și dorească o mână forte și un singur partid, muncă patriotică și plan cincinal. Să deteste proprietatea privată, libera inițiativă, competiția, meritocrația.
Interminabilele negocieri pentru împărțirea funcțiilor în stat care se desfășoară zilele acestea ne amintesc de „algoritmul politic” care a blocat formarea guvernului Ciorbea, la finele lui 1996. Este o ceartă indecentă pornind de la rezultatele unor alegeri îndoielnice și, evident, toți cei care participă la „bătaia pe ceaunul gol” se consideră reprezentativi la nivel național. Totul pornește pare-se de la teama lui Ludovic Orban că devine irelevant. El și-a dat demisia de la guvern, l-a propus pe Florin Cîțu, dar după un scenariu care respectă/repetă criza din martie acest an, s-a răzgândit: e dispus să se mai sacrifice o vreme ca prim ministru, dacă aliații nu-l vor ca șef la Camera Deputaților. S-a spus că, în ciuda aparențelor, această șefie l-ar face secundul lui Iohannis, pentru că șeful Senatului este doar un ornament pentru că nu acolo se dezbat legile valoroase, acelea de sute de milioane, ci în Cameră, care este instanța decizională a acestor proiecte. Alții spun că, de fapt, cea mai convenabilă este funcția de prim ministru pentru că ești mai aproape de camerele video și de banii de buget. Oricum, discuțiile se împotmoliseră în mâlul clasei politice și părea că nu o vor mai lua din loc decât cândva, după sărbători.
În cele din urmă, USR pare să-și fi venit în fire după negocierile cu Cotroceniul și întâlnirile semisecrete cu liderii PNL și suunt gata de compromisuri. Astfel că ministrul finanțelor Florin Cîțu devine, cu o întârziere de nouă luni (când, pentru că se schimbaseră prioritățile sanitar-politice, a pierdut funcția prin neprezentarea la votul Parlamentului), noul prim ministru iar Ludovic Orban- șeful Camerei Deputaților. La Senat, se spune, va fi șefă Anca Dragu de la PLUS. Și la nivel ministerial, PNL a luat potul cel mare: toate ministerele de forță armată și financiară. USR, cu cârca, ar prelua ministerele cu probleme: cultural, sănătatea, educația, economia. Ar fi vrut și portofoliul la Justiție și/sau Finanțe dar PNL nu le-a dat nicio șansă. Întâlnirile vor continua, sunt multe alte posturi mai mari sau mai mici care trebuie trecute prin algoritm și repartizate. Deocamdată nu știm pe baza cărui program se va guverna. Pare secundar dat fiind faptul că de aproape un an țara e condusă nu de legi economice, ci de frica de pandemie. E de așteptat ca, dacă s-au înțeles pe funcții, se vor înțelege și pe programe guvernamentale. Vom vedea la prima schiță de buget pe care fostul ministru al finanțelor, Cîțu, o va fi pregătit ca s-o aprobe actualul prim ministru Cîțu.
Însă nu va fi o perioadă de pace necondiționată, ci un armistițiu. În perioada negocierilor s-au rostit însă și de-o parte și de alta vorbe care nu vor fi uitate, minând masa de negocieri cu zeci de mină antipersoană. Zona de conflict pare deplasată dintre opoziție și coaliție (că pe necesitatea eliminării PSD de pe scena politică și-au clădit partidele majoritare campania electorală), în chiar sânul coaliției majoritare. Desigur, nu se aștepta nimeni la un menaj armonios, dar va fi nevoie de multă disciplină militară pentru pacificarea relațiilor și cooperarea unor personalități aparent incompatibile. Este o majoritate cu mari probleme de compatibilitate și cu multe conflicte de personalitate. Atâtea fumuri nu încap nici în lampa lui Alladin.
Nu degeaba stă PSD degeaba: stă și așteaptă. Pentru că PSD a învățat că niciodată mai târziu nu e prea târziu. E doar la momentul potrivit, conform legilor materialismului dialectic. Dacă aștepți suficient pe malul râului, vei vedea curgând la vale capetele dușmanilor de clasă.
*Opiniile autorului nu corespund neapărat celor ale Europei Libere.
