În PNL jocurile sunt făcute: cei doi candidați la șefia partidului, Ludovic Orban și Florin Cîțu, și-au depus moțiunile care urmează să fie votate în plenul Congresului, programat pentru 25 septembrie. Ultima zi de înscrieri în cursă a trecut. Rien ne va plus, cum ar spune crupierii de la cazino. Nu se bat doar doi competitori, ci două grupări din PNL cu obiective și istorii diferite. Miza este aceeași: cine reprezintă dreapta românească? Cine controlează primele tranșe din banii europeni? Cine gestionează programul de dezvoltare locală? Cine își asumă răspunderea și meritele ieșirii din criza sanitară?
Cine e în arenă?
Cei doi competitori sunt:
Ludovic Orban, 58 de ani, senior (nu neapărat în sensul bun, de înțelept) al politicii, care se laudă că este prezent pe scena publică de 30 de ani și că a învățat de la cei mai buni reprezentanți ai partidului. Biografia lui corectează cumva această imagine publică: inginer de profesie, și-a început viața politică în redacția ziarului Viitorul românesc al lui Viorel Cataramă. Acesta dezertase, alături de Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu și Horia Rusu din PNL-ul lui Radu Câmpeanu. A intrat în PNL aripa tânără în 1992, pretinzând că vine să scuture de rugină, praf și conservatorism aripa bătrână, cea a seniorilor care reconstituiseră partidul după căderea comunismului. Câțiva ani mai târziu, partidul lui Patriciu și Rusu revenea la PNL iar Orban intra în Consiliul Național al partidului și în politica mare. A fost ministru, prim-ministru și, în ultimii ani, președintele PNL.
Bun prieten (și angajat) al lui Dinu Patriciu despre care nu se sfia, chiar în perioada în care acesta avea mari probleme penale, să spună că i-a fost prieten și că nu există un mai bun liberal. Orban a fost, de-a lungul timpului, subiect de cercetări penale (a lovit o fată cu mașina și a plecat de la locul accidentului, s-a răsturnat cu mașina, a lovit mai multe mașini într-o parcare, s-a spus că ar fi cerut mită electorală etc.) Cumva numele lui a fost pomenit de gurile rele (fără a se proba nimic) și în afacerea Rompetrol când mai mulți apropiați ai lui Patriciu au cumpărat, mult subevaluate, acțiuni ale companiei în primele câteva minute de tranzacționare la bursă. Pe vremea când era ministru al Transporturilor inaugura o magistrală de metrou (Anghel Saligny) care fusese terminată, de fapt, pe vremea lui Ceaușescu. Spune că a adus partidul la guvernare și că a câștigat alegerile din 2020.
De partea cealaltă este Florin Cîțu, 49 de ani, pe care mulți îl consideră reprezentantul aripii PDL a partidului. Spune că e reprezentantul aripii tinere a PNL (noul PNL aripa tânără), că vine însoțit de oameni noi (sic!) și curați, deși, într-o majoritate covârșitoare, cei care-l susțin provin din Partidul Liberal Democrat, ramura desprinsă din PNL în 2007. Pe atunci Traian Băsescu își dorea să asocieze partidul lui de FSN-iști cu prestigiul PNL-ului condus de prim-ministrul de atunci, Tăriceanu. Acesta s-a împotrivit fuziunii, conștient că PNL ar dispărea digerat de oamenii lui Băsescu. Rezultatul a fost dezertarea unora dintre cei mai vocali reprezentanți, în frunte cu Raluca Turcan, Valeriu Stoica sau Teodor Stolojanu, fost șef al valutei comuniste, prim-ministru în primul mandat al lui Ion Iliescu și susținător al acestuia în 1996. (Pentru PNL această biografie nu a fost într-atât de compromițătoare să nu-l aleagă președinte și chiar candidat, în 2000, la președinție. Stolojan este legat prin fire invizibile, dar indiscutabile, de Băsescu, căruia i-a pasat în 2003 ștafeta de candidat al Alianței Dreptate și Adevăr la președinția României cursă electorală pe care Băsescu a câștigat-o.) Ei au format mai apoi, alături de PD-ul lui Emil Boc, devenit realmente peste noapte din partid de stânga, partid de dreapta, Partidul Democrat Liberal.
Biografia lui Florin Cîțu are multe date neclare sau/și imprecise, dar totuși relevante pentru competențele și seriozitatea lui: a făcut un liceu din Râmnicu Vâlcea unde s-a remarcat prin mediocritate. Se spune că la unul dintre examenele importante, cel dintre clasa a X-a și a XI-a, a luat nota 4. A fost repartizat la o școală profesională, dar, cumva ajutat de soartă, s-a reînscris la liceu și l-a terminat. A ajuns, deși respins repetat la Academia de Studii Economice, la un colegiu american pe care l-a terminat după câțiva ani, făcând și un masterat, dar nu și doctoratul, cum s-a lăudat o vreme. E neclar cum a plătit taxele consistente pentru acea facultate. E clar însă (chiar dacă o vreme a omis să vorbească despre asta și apoi a minimalizat incidentul) că a fost închis (două zile, dar cu dosar penal) în închisoarea statului Iowa pentru că a condus beat și că, mai apoi, a fost urmărit în justiție pentru că a uitat să plătească o datorie de aproape 10 mii de dolari la o bancă americană. În ciuda acestor defecțiuni de caracter, i-a mers ca pe roate: a ajuns funcționar într-o bancă neozeelandeză, apoi a ajuns la Banca Europeană de Investiții și, în cele din urmă, la ING Bank de unde a plecat (iarăși) în condiții neclare.
Unii spun pentru că ar fi fost autorul, alături de prietenul lui siamez Lucian Isar (care lucra la Raiffeisen), unui atac speculativ la puterea de cumpărare a leului. Lucian Isar este soțul Alinei Gorghiu, vajnică susținătoare a lui Florin Cîțu. În fine, Cîțu a fost ales senator în 2016 și, din nou, în 2020 pe listele PNL, ajungând ministru al Finanțelor în primul guvern Orban și propunerea pentru prim-ministru după o moțiune de cenzură PSD adoptată în primele zile ale lui 2020. Au fost momentele comice și istorice în care Cîțu s-a ferit de votul de învestitură deși Parlamentul se întrunise pentru aceasta. Orban a revenit ca prim-ministru, dar conflictul dintre cei doi era de pe-atunci evident (Cîțu nu a fost invitat la a 146-a aniversare a PNL din primăvară). Florin Cîțu a ajuns prim-ministru după alegerile din iarna trecută.
Arme de convingere în masă
Lupta dintre cei doi a început așadar cu mult înainte de încheierea oficială a înscrierilor la candidatura pentru șefia partidului (25 august). Ludovic Orban susține că, după alegerile de iarna trecută, între ei doi ar fi fost o înțelegere: Cîțu primește postul de prim-ministru, dar nu candidează la președinția partidului. Însă Cîțu are susținerea lui Klaus Iohannis și a grupării din spatele acestuia, iar ultimele luni dinaintea congresului au fost o intensă campanie electorală dusă de prim-ministru și ai lui pentru a-și impune oamenii în poziții-cheie la nivel de județ și oraș. Aceștia vor vota, la Congresul din 25 septembrie, pentru președintele partidului. Se spune că acum, odată refăcută structura teritorială de conducere a partidului, votul la congres va fi o formalitate pentru că Florin Cîțu și cei care-l susțin (cum spuneam, cei mai mulți din fostul PDL) și-ar fi asigurat o majoritate confortabilă. Mai ales că acesta s-a folosit de resursele guvernului într-atât încât a ajuns să fie comparat cu Liviu Dragnea (o subordonată a lui Cîțu trimitea documente cu sigla guvernului trasând sarcini pe linie de partid și stabilind strategii de prezentare în presă a candidatului Cîțu). Cine a urmărit alegerile din teritoriu și modul în care au fost controlate direct, de parlamentarii partidului sau indirect, prin oferte bugetare de nerefuzat, discerne pattern-ul cunoscut al loialității care urmează resursele bugetare și nu neapărat doctrina partidului. Va rămâne antologică (și foarte semnificativă pentru atmosfera din partid) fotografia lui Ludovic Orban singur pe primul rând al unei conferințe locale: cei care stăteau pe locurile de lângă el urcaseră pe scenă, ca să-și arate susținerea față de Florin Cîțu. Și cum să nu o facă? Au primit atâtea asigurări că fidelitatea lor va fi răsplătită. Aliații din USR-PLUS au spus clar: guvernul Cîțu se folosește de rectificările bugetare și fondurile pentru dezvoltare locală pentru a-și fideliza clienții și a-și asigura voturi la congres. Atmosfera electorală din PNL a alterat serios alianța guvernamentală, mai ales când ministrul Dezvoltării, Cristian Ghinea, a spus că Planul Național pentru Dezvoltare Locală 3 (așa-numitul program Anghel Saligny) este folosit pentru mituirea aleșilor locali.
Declarațiile lui Ludovic Orban i-au determinat pe partizanii lui Cîțu să publice o scrisoare deschisă în care-i cer președintelui PNL „să înceteze cu linșarea” lui Cîțu, să nu mai emită judecăți și verdicte publice despre contracandidatul său. Lupta nu este egală, desigur. Prim-ministrul s-a folosit, direct sau indirect, de orice ocazie publică pentru a-și întări poziția și a face campanii publicitare. Ludovic Orban, șeful Camerei Deputaților, nu este atât de expus mediatic și dă impresia de no combat. A lansat câteva clipuri electorale în care câțiva oameni din anturajul său dau referințe pozitive și spun de ce vor vota cu Orban la Congres, dar toate acestea sunt nesemnificative față de valul de articole, știri și advertoriale publicate despre Cîțu. Chiar dacă, în sondaje, partidul cade la cote de avarie ca urmare a crizei pandemice și a scăderii nivelului de trai (afirmațiile lui Cîțu că a crescut puterea de cumpărare stârnesc hohote de râs), lupta în PNL este intensă și pare să ignore cu totul climatul public ostil. Opinia publică nu poate să observe inadvertențele între triumfalismul declarațiilor prim-ministrului, de pildă, și realitatea prețurilor crescute uneori cu 25% față de acum doi ani sau cea împrumuturilor fără număr și eficiență făcute de prim-ministrul Cîțu, fostul bancher privat. Pensiile și salariile privilegiaților nu au scăzut, nici numărul funcționarilor bugetari (ba chiar se mai fac substanțiale angajări). De cele mai multe ori angajările se fac pe bază de pile și relații, de dosar de cadre și prietenii politice, nu pe bază de competență.
Promisiuni și moțiuni
De aceea, promisiunile economice și sociale conținute de moțiunile celor doi par doar niște exerciții de stil, pompoase și găunoase, cu care ne-a obișnuit de amar de vreme retorica electorală. Florin Cîțu promite că va aplica doctrina liberală autentică. Asta cu toate că până acum a avut politici intervenționiste și a cheltuit (vorbe și bani) pe politici sociale pe care, altminteri, le imputa (alături de colegii de partid) PSD-ului, spunând că sunt cheltuieli fără acoperire, inflaționiste. Promite o reducere a rolului statului ceea ce „înseamnă că orice măsură sau instituție politică trebuie privită și cântărită în funcție de măsura în care contribuie sau nu la reducerea implicării statului în economie”. Promite că statul nu va mai finanța pierderile din economie și că „sectorul privat trebuie să devină esenţial pentru economia românească, iar dezvoltarea lui are şansa unei implicări guvernamentale liberale, care își propune să iasă din pandemie cu o economie mai eficientă şi să răspundă provocărilor care ne stau în față, de la schimbările climatice la migrația forței de muncă.” Vorbește despre principiile liberalismului, care trebuie să se opună prevalenței statului în economie: acestea trebuie să reformeze relația cetățeanului cu statul, să rescrie contractul social „oferind cetățenilor cel mai bun contract politic, adică cea mai bună alternativă politică.” Pilonii liberali pentru dezvoltarea României, se spune în moțiunea lui Florin Cîțu, sunt: încrederea în instituțiile statului, investiții în infrastructură pentru a asigura dezvoltarea, întrucât politicile sociale din timpul „guvernărilor socialiste” au ținut în captivitate milioane de români „, privându-i de locuri de muncă, salarii decente, independență financiară” Promite că-i va dezrobi prin investiții făcute în infrastructură, educație și sănătate. Banii europeni din Planul de reziliență (circa 29 miliarde de euro, disponibili în următorii ani) ar fi distribuiți pentru dezvoltarea transportului rutier și feroviar (construcția de autostrăzi și magistrale de cale ferată), unități școlare și spitale. Un alt pilon al liberalismului este, se spune în moțiunea lui Florin Cîțu, încurajarea mediului privat, prin revizuirea legislației, încurajarea start-up-urilor, „limitarea acordării de sprijin sub formă de granturi” asigurându-se astfel „prosperitatea prin muncă” și reforma sistemului de pensii (digitalizarea dosarelor, reforma sistemului de pensii de serviciu etc).
De partea cealaltă, moțiunea lui Ludovic Orban (PNL Forța dreptei) preferă o abordarea mai conservatoare: pune accentul pe morală, pe educație, pe spiritul „liberal”. „Modestia, bunul simț, decența, onestitatea, empatia, corectitudinea, competența” se spune în moțiune, „sunt trăsături care trebuie să caracterizeze oamenii politici ridicați dintre liberali”, tipologie care trebuie să se împotrivească politicienilor aroganți, certați cu adevărul, „care recită poezii din punctajele partidului” (aluzie la punctajele anti-Orban trimise în teritoriu de subalternii lui Cîțu). Mai mult, PNL, se spune în moțiunea lui Orban, „respectă și susține valorile tradiționale ale poporului român: națiunea, credința și familia.” De altfel, mergând în iulie la ședința organizației din Bacău, s-a dezlănțuit tradiționalistul creștin-ortodox din el. Referindu-se la tovarășii de drum din USR (dar cu bătaie la contracandidatul lui) spunea: „Nu i-am văzut la Ziua Drapelului naţional, nu i-am văzut la momente esenţiale în celebrarea a tot ceea ce este simbol al naţiunii române, ca să nu spun că nu i-am văzut jurând pe Biblie şi nu i-am văzut făcând cruce,” așadar este clar la ce se referă când vorbește despre credință și familie. Spunea tot atunci că, spre deosebire de aliații la guvernare, PNL este un partid născut din fibra poporului român, care trebuie să susțină valorile tradiționale (biserica, familia, comunitatea), un partid care nu trebuie să-și uite trecutul și să se bată pentru prezent și viitor. Este mesajul care răzbate și din moțiunea lui Orban. Rolul familiei este menționat în mod repetat ca prim mediu educativ („părinții sunt responsabili pentru formarea primelor atitudini sociale, sunt cei care favorizează primele gesturi culturale și oferă primele valori și modele comportamentale”) și de aceea propune supravegherea și sancționarea acțiunilor care afectează dreptul copiilor la educație, programe guvernamentale pentru consilierea, alfabetizarea și responsabilizarea părinților și politici pentru susținerea dreptului la cultură pentru familiile din mediile defavorizate. Și el vrea o mai mare libertate a inițiativei private, o politică fiscală „bazată pe responsabilitate, transparență, eficiență și echitate între generații”, „alocarea resurselor publice către investiții importante vitale pentru asigurarea dezvoltării României” și „reforma sistemului de pensii și de sănătate prin creșterea ponderii sectorului privat.” Mare parte din moțiunea lui Orban propune o grilă de lectură etică („Sănătatea unei democrații depinde, în cea mai mare măsură, de încrederea cetățenilor în reprezentanții lor aleși”) și leagă procesele de reformă și politici publice, de opinia publică, de efectele și reacția la firul ierbii. Este, cum ar veni, o moțiune mai politicianistă, mai conștientă de reactivitatea mediului electoral, de efectele deciziilor administrative asupra popularității și simpatiei publice.
Orban are ceea ce el numește „un proiect pentru România”: o fiscalitate prietenoasă, un stat arbitru și nu jucător, reglementarea nonivazivă a piețelor... în fine, tot ceea ce el (ca și adversarul lui, căci nu diferă substanțial la capitolele economice) au furat din Mieses sau Hayek: respinge reflexele economiei de comandă (aluzie la PSD), vorbește despre inițiativa privată și rolul statului de observator ale cărui funcții (cel puțin la Orban, mai puțin legat acum de buget și alocații financiare) trebuie reduse la minim.
Cele două moțiuni nu sunt într-atât de diferite încât să facă, în sine, o diferență. Totuși, prin tonul și retorica lor, diferă. În vreme ce moțiunea lui Florin Cîțu este bogată în promisiuni care presupun generoase alocații financiare (se vede că este moțiunea unuia care ține cheile bugetului de stat), a lui Ludovic Orban pune accentul pe atitudine, pe liberalism ca program de viață. În mod paradoxal, însă, atunci când vorbesc despre funcțiile și atribuțiile guvernului, amândouă par să evoce nostalgic guvernul gras și omnipotent al economie sociale de piață, model atât de îndrăgit de guvernarea social-democrată.
Vorbe, vorbe, vorbe...
Așadar, două oferte pline de promisiuni, uneori contradictorii, și de săgeți piezișe către dușmanii interni sau externi. Cât de realiste, de credibile, de sutenabile sunt aceste promisiuni? Greu de spus. Raportate la realitate par niște ficțiuni de partid și de stat. Avem avantajul anilor de guvernare Orban și Cîțu pentru a cântări cât de solide și de încredere sunt toate aceste proiecte. Însă e greu de spus cât de „liberale” au fost cele două guvernări, de vreme ce ele s-au definit mai degrabă prin constrângeri, restricții și comenzi de stat. Ele s-au suprapus unei teribile crize sanitare care a dus la excese de toate felurile: restrângerea libertăților civice, îngrădirea dreptului la liberă exprimare prin finanțarea presei în funcție de permeabilitatea acesteia la deciziile guvernului, deturnări de fonduri, cheltuieli inutile și fără acoperire (spitale de campanie nefolosite, aparatură medicală abandonată pentru că era improprie, consumabile la prețuri excesive). S-au făcut achiziții absurde (120 de milioane de doze de vaccinuri sau sute de izolete) nu și investiții în educație (anul de pandemie nu a fost folosit nici măcar pentru a îmbunătăți condițiile sanitare ale școlilor) sau în medicină (nu s-a construit niciun spital, nu s-a modernizat nicio secție medicală, ba dimpotrivă au avut loc incidente tragice în care din pricina improvizațiilor, spitalele au luat foc). De asemenea, reforma justiției, invocată în ambele moțiuni, întârzie (Secția specială continuă să existe, în ciuda tuturor promisiunilor că va fi desființată, marile dosare sunt tergiversate sau chiar închise fără soluție, recuperarea prejudiciilor este ca și inexistentă). Sistemul de pensii este în continuare bulversat și plin de mari inechități, la fel și cel salarial, bugetul fiind drenat de plăți excesive pentru șefii companiilor și regiilor de stat. Bugetarii tind să fie privilegiați și, cu toate că de doi ani România este condusă de un partid „liberal”, angajările la stat continuă să fie considerate mult mai sigure și avantajoase decât cele din mediul privat iar politica fiscală a statului este mult mai iertătoare cu companiile acestuia: săptămânal se fac investiții și se șterg datorii la companiile de stat în vreme ce, tot săptămânal, dispar mii de afaceri private și sunt execuți cu portăreii micii datornici. Nici chiar liberalizarea pieței energiei nu i-a reușit partidului liberal: companiile emergente au încheiat contracte cu persoanele private și apoi au mărit peste măsură prețurile. Cum au crescut și la alte utilități, la transport, benzină și alimente, în vreme ce majorarea salariilor cadrelor didactice (deși legiferată și scadentă de peste un an) nu se mai aplică. Toate acestea fac ca moțiunile celor doi să fie doar niște declarații de intenție nesusținute de realitate. Mai ales că multe dintre promisiunile făcute de cele două moțiuni depind de aliații la guvernare care, evident, nu au fost consultați. De altfel, Florin Cîțu a spus răspicat că PNL trebuie să se pregătească să guverneze singur după 2024. Asta cu condiția să câștige suficiente voturi să formeze guvernul. Sau să intre în parlament.
