Matematica și astronomia ne oferă a doua, a treia șansă, de fapt, un număr infinit de șanse: dacă trăim într-un cosmos infinit, atunci este posibil ca lumea noastră să fie replicată la infinit, în șiruri de universuri clonate și înmugurite unul dintr-altul. Noi înșine am fi reproduși, de la un Univers la altul, în versiuni uneori de nerecunoscut, mai bune sau altele decât cele din lumea de acum. Iar dacă lumea în care trăim are 11 dimensiuni, cum visează unii, atunci coexistăm cu lumi pe care nu le vedem, lumi în care examenul de viață pierdut azi poate fi câștigat în a cincea dimensiune și inutil în a șaptea. În funcție de axa matematică sau fizică pe care ne plasăm, lumea ar putea fi mai bună cu noi. Din păcate, din rațiuni de realism științific și costuri colaterale, nu ne putem abandona rolul, să evadăm în altă lume paralelă sau viitoare. Însă uneori vedem aripa dorsală a acestor lumi coexistente și posibile plutind pe lângă noi. Ne străpunge, rece ca un bisturiu, realitatea într-o operație fără anestezie. Vine din lumea perfecților catari, din lumea esențialilor. Aici, în Flatland, unde realitatea are două dimensiuni, aparițiile din acea lume mai bună decât lumile posibile, par niște ectoplasme, zei ieșiți din cutie, ignorând legile fizicii și ale moralei, călcând apele realității, răpindu-i ce are mai bun (util, valoros: salarii, titluri, diplome, avantaje, casa la munte, vacanța în Caraibe) și dispărând apoi în multiversul din care au venit.
România ultimilor 75 de ani, cu o corecție fără mare importanță acum 31 de ani, este a esențialilor, deosebiților, specialilor, extratereștrilor de partid și de stat. Încet încet, forând în alte dimensiuni ale realității, putem face portretul-robot al esențialului. Seamănă cumva cu asimptomaticul: este greu sau imposibil de identificat în mâzga cotidiană. Îi deosebesc doar testul PCR și compasul moral. Esențialii lasă uneori urme pe radarele și seismografele fiscului. Îl identifici suprapunând mai multe declarații de interese și avere care, luate câte una, par inofensive sau banale.
CV-urile lor însă sunt mereu extraordinare, sfidând normele realității, spațiul și timpul. Dimensiunile vieții noastre sunt, în cazul lor, condensate sau inexistente. Lumina lor curge mai lent decât a noastră, de aceea și spațiul în care se învârt este acela al unei înguste platforme politice sau al familiei/grupului de interese de care aparțin. De pildă, deși analfabeți până la 30 de ani, la 31 sunt absolvenți de facultate, la 35 termină trei masterate și două doctorate la universități situate în capetele galaxiei, de multe ori patronate de stele politice bătrâne cât Universul. Sunt, în același timp, membri în nenumărate comisii și consilii de administrație, angajați la guvern și partid, fac cursuri postuniversitare la facultăți fantomă. Cum s-ar putea explica toate acestea dacă nu ar fi vorba despre ființe din alt Univers, de pe altă axă a existenței? Ei vin din universul finanțat de matematica superioară a bugetului, unde banii dați în lumea noastră se transformă, în lumea lor, în privilegii, avantaje și cotizații de supraviețuire la partid.
Vedem deocamdată doar îngerii căzuți din grații: secretara serviciului administrativ al Autorității Rutiere (fostă prelucrătoare prin așchiere în lumea reală) care primea 18 mii de euro pe lună, o fostă chelneriță și manager de cafenea (desigur calificată în altă dimensiune a realității) angajată ca inginer și plătită cu un salariu gras, în funcție de merit. În fine, diverși directori, șefi de birou și slujbași la stat care primesc prime, beneficii și amețitoare avantaje, inclusiv acela de a se înscrie peste rând pe listele de vaccinări. În Top 10 esențiali publicat la sfârșitul anului trecut, primul bugetar al țării era esențialul Tiberiu Mavrodin, secretar de stat la Finanțe și membru în două consilii administrative, la CEC Bank şi la Registrul Auto Român cu 38 de mii de lei pe lună. Între timp a dispărut în universul alternativ. Contribuia la bună starea și pacea familiei și soția mai modestă, cu vreo 135 de mii de lei, tot de la buget. Ministrul actual al Finanțelor, Alexandru Nazare, a trecut și el în declarația de avere 200 de mii de lei agonisiți în 2020 ca bugetar când a fost alternativ sau concomitent membru în mai multe consilii de administrație. Lista ar putea continua cu alte zeci de mii de nume de la director de cabinet, secretar general de instituție de stat, până la nivel de judecător, angajat al serviciilor secrete, polițist (milițian, în alt univers), foști activiști PCR și torționari. Aceștia constituie materia neagră a universului nostru bugetar, cea care cântărește 70% din realitatea financiară de azi, fără a putea fi pipăită sau zărită.
A devenit o rutină să se ridiculizeze politicienii din Alianța pentru Unitatea Românilor, partid care a ajuns în Parlament numai din pricina indolenței electorale a românilor. Altminteri ar fi rămas la un scor irelevant, sub linia de admitere în Parlament. Se scriu scrisori-apel semnate de democrați, stimabili altminteri, care cer eliminarea acestora din viața publică, întreruperea oricărei legături instituționale cu parlamentarii AUR, de parcă aceștia ar fi fost parașutați, nu votați de nouă procente din electoratul care a catadicsit să iasă din casă în ziua alegerilor. „De unde au mai apărut și ăștia?” s-au mirat ipocrit mulți dintre cei care ridiculizau diversele revolte populare ale unei umanități marginalizate de sărăcie și fumurile superioare ale elitelor. Cum de unde? Din Universul profund. Din altă dimensiune a existenței, tarată nu doar de eclipsa totală a sistemului educativ românesc, ci și de elitismele și snobismul intelectualității care, de atâta admirat în oglindă, nu și-a mai pus problema să construiască un dialog social și cu această Românie. O Românie bună de ridiculizat și luat peste picior și care s-a răzbunat la vot.
La alegeri a fost evident că, de fapt, mare parte din românii plecați la muncă în condiții de sclavaj (chiar și pe timpul pandemiei) ar face orice pentru a da foc vechiului establishment politic, pe care-l consideră vinovat de desțărarea lor. Au apărut din urnele de vot din alt univers decât „esențialii”, dintr-un univers ostil, care nu are subtitrări, nici note de subsol, folosind un lexic de multe ori incomprehensibil, sărac și deloc subtil. Este o altă Românie ascunsă sub straturi de impostură, ipocrizie sau nepăsare. O bombă cu ceas trimisă din vremuri geologice: dacă o ignorăm în continuare și nu-i găsim mecanismele de armare și detonare la timp, s-ar putea să ne explodeze în față. Oricum, eterna mirare în fața realității (de unde au apărut și ăștia care vor bani pentru ore remediale? Ce-o fi aia? Cine sunt cei care abuzează de vaccinuri? Ce medici sunt ăia să lase bolnavii în anticameră până mor? Cine sunt ăștia care manifestează antivaccin?) arată cât de puțin știm din geografia Româniilor care se conțin sau se anulează reciproc, pe aceeași hartă geografică, într-un continuu joc de lumini și umbre al nenumăratelor Universuri în care trăim.
De fapt, în lume chiar sunt mai multe Românii și faptul că le ignorăm și ne bălăcim în bulele noastre de gratificare spontană, aprecieri și firitiseli reciproce ne transformă în semianalfabeți afectiv. Știm, desigur, că există o bază solidă de sărăcie și mizerie în societatea noastră, un univers ale cărui legi ne sunt de neînțeles pentru că trăim în realitatea care ne spune că salariul mediu net este de 3300 de lei, în creștere față de anii precedenți, că salariul mediu este de 1400 de lei, și el în nesemnificativă creștere. Această realitate propagandistică uită să adauge și faptul că mulți alții sunt angajați pe joburi prost plătite, sub calificările lor, că alții lucrează cu ora sau ca zilieri pentru că patronii nu-și permit mai mult. Că, în noiembrie trecut, rata șomajului ajungea la 5,1%, adică mai precis la 462 de mii de oameni peste care criza economică și pandemică a trecut cu șenila. Sunt, se spune, în general, mici întreprinzători, meseriași din industriile cu activitate restrânsă, comercianți, absolvenți de liceu sau resturile restructurării diverselor instituții. Ei primesc niște indemnizații ridicole.
Ar trebui să se bucure din plin ziua de azi. Că mâine... Ministra Muncii le pregătește o surpriză: o lege care să mărească vârsta de pensionare la 70 de ani. Cum ar veni, să murim pe câmpia muncii, cum își doreau poeții realist-socialiști. Desigur, secretara fostă prelucrătoare prin așchiere sau inginera barmaniță, alături de toți ceilalți angajați de partid și de stat, bugetari ajunși pe funcții în urma unor concursuri bine orientate politic și genetic, vor fi mulțumiți să afle că vor putea juca în continuare Solitaire și poker în orele de lucru. Chiar și ministrei Muncii și altor politruci ca ea, plătiți doar de la buget de când se știu, s-ar putea să le convină să mai primească un salariu degeaba încă cinci ani de la buget, că oricum fondul de pensii va falimenta (dacă nu vor crea o categorie specială, de esențiali care se pensionează nu la termen, ci imediat după ieșirea din parlament sau din funcțiile de conducere de la stat). Desigur, nu la fel de fericiți sunt angajații din sectorul privat unde mărirea peste măsură a salariului minim face victime: cei care au trecut peste o vârstă nu mai sunt angajați pentru că li s-ar cuveni un salariu mai mare conform calificării și studiilor (și nici nu mai sunt relevanți economic și profesional), iar absolvenții de liceu sau facultate nu vor mai putea fi angajați decât cu ora, pentru că cine și-ar permite să-i țină cu un salariu minim atât de mare? Și de ce ai angaja un nepriceput să facă o muncă pe care o făcea înainte tipul cu experiență pe care a trebuit să-l concediezi? Iar acest sistem, care nu poate/nu vrea să angajeze solicitanți de peste 40-45 de ani (considerați prea bătrâni sau cosotisitori), ar trebui să-i mențină în funcții pe cei care au peste 65 de ani? Sociopatie de partid și de stat.
Nu putem spune că, de-a lungul anilor, guvernul nu s-a interesat de aceste Universuri alternative: pe cei mai săraci i-a făcut și mai săraci, dependenți de ajutoare sau de salarii simbolice. Altora, în schimb, le-a permis să trăiască pe picior mare. Ministrul Transporturilor a trimis echipa de control la metrou pentru că, deși „Compania nu-și acoperă bugetul decât 30% din venituri proprii” cheltuielile salariale au crescut până la sume exorbitante. Venitul mediu lunar al lucrătorilor la Metrorex, spune ministrul, ar fi de 10 mii de lei. Informația, scăpată în presă, l-a iritat pe eternul lider sindical Ion Rădoi (probabil unul dintre beneficiarii unei indemnizații din altă lume). Nu îl sperie controalele, totul a fost negociat și parafat în contractul de muncă din septembrie trecut, dar spune că salariul mediu este mai mic, undeva pe la 7000 de lei. Nu se tem de controale nici cei de la Autoritatea Rutieră, Compania Națională de Drumuri sau alte companii și regii supraponderale, hrănite la discreție din bugetul de stat. Mulți au statut de funcționari publici, nu pot fi concediați cu una-cu două, iar condițiile de muncă au fost negociate în mod satisfăcător pentru toată lumea. La minister s-a știut de contracte și ministrul le-a semnat fără să facă mare tapaj. Cum ar fi putut altfel, de vreme ce aparatul de stat se suprapune în mare măsură cu cel de partid.
Mulți au fost scandalizați când au aflat că primăria Capitalei are zeci de mii de angajați pe salarii de lux. Era secretul lui Polichinelle și o mirare ipocrită. De fapt, la nivelul administrației locale cheltuielile sunt, de multe ori, redundante, ca și instituțiile, de altfel. La ce bun există consilii locale, dacă există și județene? La ce bun consilii județene, dacă există prefectura? De ce trebuie agenții și autorități de stat care se ocupă de ceea ce ar trebui să se ocupe diverse secretariate de stat bine remunerate? În educație, de pildă, care este sensul inspectoratelor județene unde puiesc, de atâta vreme, flora și fauna politică a județului cu pricina? De fapt, multe dintre slujbele la stat sunt păstrate pentru economia Universului celuilalt, cel politic. Cu ele se mituiesc diversele stele pitice ale politicii locale sau centrale, diverșii interlopi politici, de acolo se alimentează găurile negre și flămânde aflate, cum altfel? în centrul galaxiilor de partid. Să lucrezi la stat reprezintă cariera la care râvnesc tot mai mulți, speriați de gândul că la privat chiar trebuie să fie productivi și competitivi în fiecare zi altminteri s-ar putea să se trezească la Oficiul pentru șomaj. La stat, însă, s-a născut o nouă conștiință a muncii: cea de asistați sociali cu alocații de excepție.
De fapt, principiul salariilor de lux pentru bugetari la care, ni se promite periodic, parlamentarii vor renunța în curând, s-a replicat păstrând proporțiile, la mai toate nivelurile organigramei bugetare, în toate ministerele și instituțiile aferente. Curios este că ministrul Transporturilor a fost atras de esențialii de la Metrou (sunt cunoscute legăturile regiei Metrorex cu PSD), nu și de cei de la drumuri sau de la celelalte peste treizeci de companii și regii, unde lucrează peste o sută de mii de oameni conduși de inși de diverse orientări politice, după cum li se ordonă. La Tarom, de pildă, (situația este din 2019) erau 1800 de angajați și pierderile de aproape 70 de milioane de lei. La CFR călători erau 13 mii de angajați și 430 de milioane de lei datorii. Până nu demult, șefii de la Compania națională de drumuri câștigau circa 11 mii de euro pe lună. După un scandal bine mediatizat, directorul general a ajuns acum la 16 mii de lei pe lună, directorii simpli la 13 mii iar șefii de departamente la 12 mii. În toate aceste instituții de stat se respectă această salarizare de pe altă lume, în condițiile în care românilor li se spune să fie mulțumiți dacă pot trăi cu 1700 de lei pe lună (mai multe aici și aici. Costul coșului de minim necesar este în dezbatere și cifrele sunt contradictorii. Multă vreme s-a spus că ajung 500 de lei pe lună. Acum doi ani ecuația prin care se calculează coșul de cheltuieli lunare s-a schimbat. Ideea e că se poate trăi, în viziunea guvernului cu două-trei sute de euro pe lună.)
Reducerea salariilor privilegiaților este doar o cascadorie pentru public dacă nu intră în profunzimea politicii salariale la nivelul bugetului de stat pentru a stabili norme unitare, nu excepții care să favorizeze diverse categorii de esențiali. Totul este, în principiu, la vedere și oricum accesibil la nivel administrativ: și istorie profesională, și calificări, și competențe, și sporuri, indemnizații, bonusuri, privilegii sau prime. Așadar nu ar trebui să se mire nimeni cu ipocrizie de prezența esențialilor semianalfabeți în funcții bine plătite, uneori importante și de răspundere, cum era chelnerița pusă să măsoare cu țoiul apa Prutului. Acești salariați, pur-și-simplu, nici nu ar trebui să existe. Politica de guvernare a fost însă aceea de a privilegia diverse categorii - importante pentru că aduceau, într-un fel sau altul, voturi și influență.
Nu coafarea ici colo a organigramelor și ștatelor de plată ne va salva de la faliment (de pildă, al sistemului de pensii), ci un algoritm unitar și nediscriminator, aplicat asupra salariilor plătite de la buget (de pildă raportul dintre salariul minim și cel maxim). Dar pentru asta ar trebui, desigur, o nouă clasă politică fără schelete în vestiarul de la partid și fără note de plată la interlopi. Până la urmă, toate pornesc și ajung la bani: banii mei, ai tăi și ai lor. Bani și putere. Întrebarea este: mai vrea cineva de bună credință să finanțeze cu bani/timp/energie Universul alternativ al rețelei de putere? Mai vrea cineva să asiste la finanțarea pe termen nedefinit al unei largi categorii de asistați (de lux, de periferie), carnea de tun pentru următoarele experimente politice? Are cineva nevoie de esențiali? Hm, se pare că da. Se pare că mai toți ar vrea să fie, cumva, esențiali. În fapt, mulți vor să treacă dintr-un univers într-altul, să le fie lor ceva mai bine.
*Opiniile autorului nu sunt neapărat aceleași cu ale Europei Libere.
