Este România capabilă să conducă fie și doar pentru o zi Consiliul Uniunii Europene? Sau va trebui ca, în cadrul troicii formate din fosta țară președintă și viitoarea, să se sprijine de acestea ca în niște cârje? Probabil că, într-o Uniune Europeană în care politica și deciziile sunt ritualizate și normate prin instituții care nu îngăduie dictatura personală, cum se întâmplă în culisele parlamentarismului românesc, această problemă nu este cu adevărat importantă și pericolul nu este atât de mare. Însă faptul că întrebările cu pricina au fost puse ar fi trebuit să dea de gândit și negociat politicienilor de la București, măcar de rușine, dacă nu din mândrie. Mai cu seamă că discuția survine în toiul bătăilor cu torțe și frișcă stricată prilejuite de centenarul Unirii. Îndoielile europenilor sunt un fel de a spune: au trecut o sută de ani de la modernizarea României, dar s-a maturizat aceasta la fel de mult ca alte țări desprinse din ciocnirea fostelor imperii cu istoria? Ca Finlanda, de pildă, care și-a făcut cadou de centenar o imensă bibliotecă?
În România, Unirea a devenit un mit fondator evocând o epocă de aur și un trecut glorios al căror rest de fier ruginit, lipsit de valoare este prezentul. Pe tot parcursul acestui an imaginea utopică și paradisiacă a Marii Unirii a fost folosită pentru a lupta cu dușmanul politic, indiferent unde era acela: la Est sau la Vest.
Pentru mulți comentatori sau politicieni din opoziție a devenit o obișnuință să arunce priviri nostalgice spre guvernul Marii Uniri pentru a face comparații depreciative și caricaturale cu guvernul Dăncilă. Motivele sunt multe: de la vocea pițigăiată pe care o are România în relațiile internaționale, până la amatorismul criminal al politicilor publice (de pildă, faptul că, deși au trecut o sută de ani, zonele istorice au încă decalaje de dezvoltare și fuziunea geopolitică nu s-a încheiat, ba dimpotrivă). Pe de altă parte, nu le-ar strica acestor contestatari gălăgioși și un efort de introspecție. Poate că ar trebui să facă o comparație și cu cei care conduceau pe atunci partidele „istorice” (Brătianu și Maniu) și cei care le conduc azi (Orban și Pavelescu) sau să-l compare pe regele Ferdinand cu președintele Iohannis pentru a avea o perspectivă completă. Barajul de foc european prin care a trecut România zilele trecute pe scena și în culisele Uniunii ar fi trebuit să exorcizeze nu doar aroganța și paternalismul clasei politicei (mai cu seamă, ale majorității parlamentare), ci și nanismul trufaș al opoziției. Să călească țara nu doar pentru a marca o sută de ani de existență națională cu folos, ci și pentru rolul pe care va trebui să și-l asume începând cu 1 ianuarie 2019. Dar evoluția politicienilor români în mediul politic extrem i-a înzestrat cu piele de toval, rezistentă la presiuni și temperaturi înalte.
Raportul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) și rezoluția critică a Parlamentului european au stârnit puține valuri în mlaștina proguvernamentală. Oamenii lui Dragnea au preferat să ignore sau să ironizeze eforturile Europei civilizate de a-i igieniza. „La noi s-a folosit prima scriere din lume”, spunea deputatul Cătălin Rădulescu, unul dintre filosofii culturii pumnului din PSD. Se referea la niște zgârieturi pe trei tăblițe minuscule găsite acum cincizeci de ani la Tărtăria și evocate mereu de protocroniști, deși descoperirea și interpretarea lor este cu totul dubioasă. Oricum invocarea scrierii, adică a civilizației, pare comică în cazul unui personaj politic care amenința cu mitraliera protestatarii și este mereu dispus să explice cu pumnii ce nu poate cu scrierea și vorbirea. „Când crea Brâncuși, adăuga Rădulescu, occidentalii inventau homosexualitatea.” Sau poate că-l descopereau pe Brâncuși însuși.
Gestul lui Florin Iordache care le-a arătat celor din opoziție (și unei țări ulcerate de dezamăgire și lehamite) degetele mijlocii pe când cobora de la tribuna unde susținea necesitatea adoptării legilor justiției prin ordonanțe de urgență arată cam cât contează parlamentarismul (adică dialogul politic) într-o țară condusă de Marea Adunare Națională a rețelelor infracționale și clientelare. Dar și ce crede PSD despre homosexualitate. Cu majoritatea disciplinată de care dispun, partidele coaliției puteau promova, la fel de bine, și legea junglei. Asta pentru a vedea cu capul cui gândesc cei care au părăsit PSD în ultima perioadă formând noi grupuscule politice.
Politicienii opoziției cred cu naivitate în mintea românului cea de pe urmă și speră să răstoarne majoritatea. Se vorbește chiar despre o moțiune de cenzură (a treizeci și șasea din istoria parlamentarismului românesc postrevoluționar; dintre care doar trei inițiate de PSD și aliații au fost adoptate, una împotriva propriului guvern condus de Sorin Grindeanu). Opoziția mizează pe trădătorii actualei puteri (speră să obțină vreo 40 de voturi suplimentare ceea ce ar însemna adoptarea moțiunii), uitând de propriii trădători și traseiști. În zoologia parlamentară, ei sunt păsările-sanitar purtate în cârcă de hipopotami și crocodili prin toate mlaștinile. Unii ar zice că pot zbura oricând unde vor. Da, așa e, dar nu le lasă foamea. În ciuda aritmeticii extatice și a optimismului opoziției (sau, mai degrabă, profitând de acestea), coaliția majoritară a trecut cu buldozerul peste amendamentele propuse la cele două ordonanțe și legea a trecut fără probleme.
Antireforma justiției continuă, spun contestatarii. Par să aibă dreptate: de pildă, conform noilor prevederi procedurale, judecătorii și procurorii ar putea fi eliberați din funcție dacă nu îndeplinesc condiția unei bune reputații. Ce-o fi aia „bună reputație” într-o Românie condusă de Liviu Dragnea, condamnat penal, și de Călin Popescu Tăriceanu, recent acuzat de DNA că ar fi primit foloase necuvenite în perioada în care a fost prim-ministru. Mai precis un comision de 10 la sută dintr-un contract. E drept, pentru cei care nu cred în coincidențe, acest dosar miroase la fel de rău ca mlaștina din care a fost extras. Pare să se refere la afaceri petrecute dincolo de perioada de prescripție într-un dosar în care deja mai mulți miniștri și demnitari au fost exonerați tocmai pentru că, în România, timpul vindecă totul inclusiv marile acte de corupție. Așadar, să votezi pentru buna reputație a magistraților când e plină scena politicii de traseiști și delincvenți este o altă mostră de ipocrizie ridicată la nivel de politică de stat. Cam ca biografiile profesionale ale demnitarilor pline de titluri universitare și opere fundamentale scrise de niște analfabeți funcționali. Sau de slugile lor academice.
România a început să se afișeze tot mai des în anturajul țările-problemă ale Europei în băncile din spate ale comunității europene unde stau repetenții. Devine tot mai neclar dacă năravurile ei iliberale, democratura, cum i se spune, fac bine sănătății unei Europe gripate de criza imigranților. La urma urmei, unde nu e cap, vai de picioare. PSD susține, ca întotdeauna, că e ținta unei campanii orchestrate de interesele unei rețele paralele și nestatale de putere. Presiunile parlamentarilor europeni (rezoluția PE a fost adoptată 473 de voturi pentru, 151 împotrivă și 40 de abțineri) ar fi rezultatul parazitării fluxului de informații către aula politică de la Bruxelles, o intoxicare de care vinovați s-ar face jurnaliști, influenceri și europarlamentarii români din opoziție. Există de altfel politicieni ai puterii care vor controlul presei care va putea fi cât de independentă vrea cel care se află la putere.
Pe de altă parte, spun unii, rezoluția europeană nu este obligatorie, ci doar un punct de vedere decis între cafele și reflectă raportul de putere între cei indiferenți, prost informați sau interesați de numirile în viitoarea Comisie Europeană și cei care țin ca vocea individuală a țărilor care constituie Uniunea să se facă auzite, să conteze. Dar dacă rezoluția Parlamentului European pare să stârnească doar chicoteli nervoase în PSD, raportul MCV are efecte practice, prelungind perioada de monitorizare a așa-ziselor reforme din justiția românească. Asta în vreme ce Bulgaria, despre care în sferele de influență mediatică a PSD se spune că are mult mai multe și mai grele păcate originare și altele căpătate pe parcurs, va scăpa de control anul viitor. Florin Iordache ne-a arătat că raportul MCV prețuiește cât negrul de sub unghiile degetelor sale mijlocii, iar unii tovarăși de-ai lui spun că ar trebui denunțat unilateral. PSD a pregătit, zice-se, o contestație la raportul MCV și vrea s-o trimită la Curtea Europeană de Justiție. Curios cum de mai are încredere în justiția europeană, deși o abuzează pe cea română de îndată ce trage perdelele de fier cu Occidentul, și creează o atmosferă intimă de budoar în țară.
Dar centenarul a fost transformat într-un pretext pentru a pregăti temele electorale ale anului viitor. Știm deja care vor fi cele al PSD: independența, tradiția, „mândria de a fi români”, și nu „simpli” cetățeni europeni. S-a văzut că nu se sfiesc să manipuleze spaimele colective, să actualizeze obsesiile și o retorică pe care unii o credeau moartă și îngropată. Poate de aceea unii paralizează de spaimă când întâlnesc fantomele acestea în viața de zi cu zi. Cu certitudine oamenii lui Dragnea se vor folosi de toate acestea în campania electorală pentru alegerile europene de la mijlocul anului viitor. Deja o fac invocând opoziția între voința națională și presiunile unionale. Și, după schemele pe care le-au mai încercat și în trecut, scandalul din PSD pare un truc pentru a simula pluralismul de idei și sistemul de conducere colegial, tovărășesc, pregătind însă viitorul candidat la președinție. Un joc de lumini și umbre ca să-i amețească pe indecișii care au început deja să-i laude pe aparenții disidenți, în speranța că aceștia vor sparge unitatea de monolit a cauciului din care e croit partidul. Și, conform legilor junglei adoptate prin ordonanță, cel care poate aspira la candidatură este masculul alfa al grupului. Sau femela alfa.
