Linkuri accesibilitate

Să fim anonimi ca dovlecii. Poveşti cu Emil Brumaru


Cine n-are de spus Poveşti cu Emil Brumaru, să le citească pe ale altora, mai norocoşi, care-şi dau întâlnire între copertele volumului coordonat de Nicoleta Dabija Să fim anonimi ca dovlecii, Editura Muzeelor Literare, Iaşi, 2020 („…îmi închipuiam că poezia lui e în siguranţă, dar nu şi viaţa lui”, 45 de oameni răspunzând chemării autoarei „să participe la «reînvierea» lui Emil Brumaru într-o carte”).

După o primă lectură cap-coadă, am simţit nevoia unei relecturi select(iv)e – astfel că am căutat să-l reconstitui pe Emil Brumaru aşa cum eu unul nu l-am prins din spusele unor prieteni vechi, cum ar fi Alexandru Călinescu, Virgil Tănase, Ion Barbu sau Liviu Antonesei; apoi, să-l redescopăr din mărturiile celor ce i-au stat în preajmă în ultimul deceniu (Bogdan Creţu, Florin Tudose ş.a.); nu în ultimul rând, să-l văd dintr-o perspectivă (Y)inedită, cu ochii reprezentantelor sexului frumos (Ioana Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Zamfira Zamfirescu), pentru care poetul avea un adevărat cult. (Trec peste contribuţiile celor care mai degrabă se ilustrează pe sine, unele contrafăcute cap-coadă – la urma urmei, e de înţeles că vor să facă şi eu parte din legendă…) În cele ce urmează, voi da doar două secvenţe cu „Emil Brumaru (care) umbla pe pământ…”:

„Toţi visăm să ne îngropăm în propria pasiune, dar el o făcuse realmente. Trăia fizic îngropat între cărţi. (…) Nu am întâlnit în viaţa mea un om mai pasionat nu doar de literatură, ci şi de cărţi. Emil Brumaru îşi construise un fel de viziune alcătuită din hârtie. (…) Cumpăra tot ce apărea, avea serii complete, ştia că o bibliotecă nu e o arhivă, ci un organism viu” – iată-l văzut cu ochii lui Bogdan Creţu (aceeaşi casă a cărţilor se regăseşte şi la Diana Bobică: „Nu văzusem niciodată atâta revărsare de cărţi…”, şi la Ioana Nicolaie: „…încăperea era alcătuită la propriu din straturi după straturi de literatură…”). Şi, ceva mai spre final: „Într-una din ultimele noastre călătorii, (…) mi-a spus destul de direct, fără legătură cu discuţia: «Băi, ştii de ce mi-e mie frică? Să nu mor inconştient, să nu mor în somn, fără să îmi dau seama…» (…) «Dar cum aţi vrea să muriţi?» Mi-a răspuns în aceeaşi secundă: «Păi asta-i, că nu aş vrea să mor! Tu îţi dai seama? Să nu mai poţi citi, să nu mai poţi scrie… Să nu te mai poţi uita după femei…». Nu poza, o spunea cu o ingenuitate de copil (…) Cum adică să mori?! De fapt, se temea de moarte ca orice om profund.”

Şi acum, de la Veronica D. Niculescu citire: „În fiecare dimineaţă, îmi trimitea câteva poezii, de strecurat în capitolul de proză pe care aveam să-l scriu în ziua respectivă. Zicea: «Eu îţi trimit stafidele, tu faci cozonacul». (…) Era prăpăd dacă nu apucam să scriu în vreo seară, dacă nu îşi avea scrisoretul dimineaţa în căsuţă. Dar prăpăd era şi dacă nu aveam eu. Ne bizuiam unul pe altul (…) Ştia să fie fericit. Era cel mai vesel om trist”.

…că bine zice Liviu Antonesei: „Întotdeauna când avem de-a face cu o operă de un asemenea calibru, ceva ne scapă printre degete şi cuvinte. E semnul cel mai sigur că nu suntem ultimii săi cititori! (…) şi Emil era exact la fel, degeaba ne iluzionăm că l-am cunoscut, că i-am fi pătruns secretul. Va fi mereu ceva de descoperit despre el, nu doar despre poezia sa…”

11 ianuarie ’21

Vezi comentarii (2)

XS
SM
MD
LG