Ecoul acelei împliniri istorice încă mai plutea de-asupra Chișinăului, când centrul orașului s-a umplut din nou de oameni, pentru a aduce un omagiu literelor și graiului strămoșesc.
De acum încolo, cele două mari izbânzi ale mișcării de emancipare dintre Prut și Nistru, legiferarea limbii și scrisului românesc și desprinderea de fosta metropolă, vor rămâne niște jaloane emblematice ale istoriei noastre recente, în pofida unor încercări neavenite de a le goli ulterior de adevărata lo încărcătură și simbolistică.
Generația de intelectuali care a dus greul mișcării de redeșteptare națională a tins să imprime evoluțiilor social-culturale o direcție firească.
O primă inițiativă a fost să se dea continuitate Aleii clasicilor literaturii române din Grădina publică a capitalei, inaugurată în 1958, în anii „dezghețului” cultural-politic al lui Nikita Hrușciov.
De la inaugurare, „Aleea clasicilor literaturii moldovenești” nu a mai fost completată cu noi chipuri ilustre, înveșnicite în granit. Decenii la rând, cenzura și politica antiromânească au fost câinii de pază ai regimului, traumatizând scrisul și creația din stânga Prutului.
Cu o întrerupere de peste 33 de ani, la 31 august 1991, clasicii „de la 1958” s-au bucurat să-i primească lângă ei pe primii noi sosiți, poetul Alexei Mateevici și scriitorul Constantin Stere, ambii neagreați de fosta putere.
S-au bucurat, mai ales, oamenii, pentru libertatea de a le aduce un întârziat omagiu celor doi. Lui Mateevici – pentru că ne-a dăruit cel mai frumos imn al limbii „ce-o vorbim”, iar lui Stere - pentru că ne-a lăsat drept testament idealul unității de limbă, neam și țară.
