Era seară și veneam dinspre Muzeul de Istorie Locală, după câțiva kilometri făcuți pe Admiralteiskaia, o stradă lungă de-a lungul căreia se poate vedea toată istoria de 200 de ani a arhitecturii acestui oraș, ultimul dintre cele construite la Marea Neagră de Ecaterina cea Mare.
De la clasicismul rusesc al sediului comandanților flotei Mării Negre (între 1794 și 1900), la casele amestecate aflate în stadii diferite de degradare și blocurile masive care datează din vremea stalinistă, urmate de cele din perioada târzie a comunismului, totul se poate vedea aici la Nikolaev ca într-o galerie la scară reală.
În timp ce treceam, cumva anesteziată, printre toate aceste exponate, o femeie, pe care nici nu o observasem m-a oprit să mă întrebe cât e ceasul. Înainte să spun două cuvinte, m-am și trezit luată în brațe și pupată: „bine-ai venit în Ucraina!”, îmi zice ea în engleză și se prezintă, Maya. Mă mai pupă odată, înainte să apuc să mă retrag, fără să o jignesc. Îmi povestește despre nepotul ei de cinci ani care tocmai a murit din cauza unei greșeli medicale, despre divorțul prin care a trecut acum câțiva ani, despre fostul soț care o bătea, despre băiatul ei genial de 12 ani, care acum e la un campionat de kickboxing la Kiev, despre amantul britanic care a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună și despre cum a devenit și mai săracă după ce a început războiul. Maya se oferă să mă conducă până la hotel, care e cam departe de centru, „doar pentru a fi mai în siguranță”. Încerc să mă opun, dar e foarte hotărâtă.
În timp ce vorbea, am avut timp să mă uit mai atent la ea, înaltă, slabă, păr castaniu lung, bine întreținut, ghete ușoare de antilopă, blugi de calitate, jachetă impermeabilă asortată cu încălămintea și o poșetă, din mușama cu inscripția Louis Vuitton. Dincolo de geantă, de damful discret de votcă și de mărturisirile ei în cascadă, spunea și lucruri interesante. Are 37 de ani, dar pare trecută de 40. Fumează țigară de la țigară și când zâmbește se vede că-i lipsesc niște dinți, sus în partea dreaptă. A terminat Facultatea de Economie din Nikolaev și pretinde că are un magazin mic pe strada pietonală. Dacă n-ar intra în combinații cu bărbați dubioși, care în cele din urmă o păcălesc, lucrurile i-ar merge mai bine, îmi mărturisește plângând.
Când ajungem în apropiere de hotel, o invit să bem un ceai, la o terasă aflată pe malul Bugului. Eu cer un ceai negru, care e atât de bun aici, dar ea ar vrea să mănânce. Uitându-mă la prețuri, și bănuind că eu voi plăti, îi propun o supă. Nu pare mulțumită, așa că își comandă și un pachet de țigări. Mă invită a doua zi la ea acasă: „nu poți să nu-ți dorești să vezi cum locuiește o femeie ucraineană simplă. Îți gătesc pește, prins de mine din Bug și prăjituri”. Magazinul nu-i aduce prea mulți bani, iar acum, de când a început războiul cu Rusia, câștigul abia i-a ajuns astă iarnă să-și plătească gazul, curentul și restul hangaralelor. „Dacă ar trebui să-mi apăr orașul, aș merge pe front”, susține Maya, adăugând că „războiul cu rușii nu poate continua la nesfârșit, pentru că suntem frați”.
„Rușii sunt frații noștri, dar și ei trebuie să-și aducă aminte de asta și să ne respecte”, mai crede Maya. La final îmi lasă adresa ei de Skype, care începe cu Barbie. De ce Barbie? „Pentru că așa-mi spuneau colegii de facultate și pentru că a rămas un ideal”. Într-adevăr, acum când mă uit la ea văd că e ca o Barbie. „Într-o scurtă perioadă de calm, acum câțiva ani, când m-am lăsat de fumat, eram și mai asemănătoare. Doar că n-am vrut să mă fac blondă. Din păcate perioadele bune sunt de scurtă durată în Ucraina”, mai zice Maya.
