Că Inteligența Artificială poate scrie versuri & proză, nu mai miră pe nimeni; iat-o acum și în chip de personaj literar la Samanta Schweblin (n. 1978), autoarea argentiniană a romanului Mutzunaki, Litera, 2023 – „o lectură ce induce cu abilitate neliniştea; (…) un roman ce pătrunde în subconştient” (The New York Times).
„Ce erau de fapt? Erau cârtițe, iepuri, corbi, urşi panda, dragoni şi cucuvele. Nici unul nu semăna cu celălalt, (…) unele fiind chiar personalizate”, şi astfel intră în vieţile oamenilor în chip de mutzuiepure, mutzupanda sau mutzudragon; or, „cine lua un mutzunaki în «stăpânire» trebuia să dea dovadă de «stăpânire de sine» când îl punea prima dată la încărcat”. Nu sunt chiar animale de companie, căci la celălalt capăt (de lume, uneori!) al camerei de filmat, montată abil în ochiul aparatului, se află o ființă umană concretă ce-şi cumpărase o conexiune mutzunaki pentru a-l (o) urmări pe mutzustăpân(ă), astfel încât „oamenii puteau fi împărțiţi între mutzustăpâni şi cei care preferau «să fie» mutzunaki” (în cazul Emiliei, o mamă singură de vârsta a treia – și una și alta). Așadar, lumi paralele, care știu de existenţa celeilalte, fără însă să intre în comunicare directă de la om la om (când totuși unii manifestă interesul într-un dialog fără intermediul lui mutzunaki, conexiunea se pierde). Este o minunată ocazie pentru romanciera argentiniană să spună tot felul de povești, cu personaje care mai de care mai diverse, de pe câteva continente – exhibiționiste, unele („Mai întâi şi-au arătat sânii. (…) Robin aproape că nu avea ce să arate, dar a făcut același lucru, mai atentă la cum priveau Katia şi Amy decât la propriul joc”), repliate asupra lor însele, altele („…nu avea să permită ca o jucărie de pluș să fie mai mult decât un animal de companie”); bunăoară, povestea Alinei care „dacă ar fi înțeles mai bine ce era de fapt un mutzunaki, nu ar fi cumpărat un aparat, ci ar fi ales să «fie» mutzunaki, fără nici o îndoială era o condiție care i se potrivea mult mai bine”, şi asta deoarece „la urma urmei, dacă nu îți poți alege nici părinții, nici frații, nici animalele de companie, de ce aia avea atunci libertatea de a alege de ce parte a unui mutzunaki să fii?”. (În paranteză fie spus, câteva povești ar putea deveni ele însele subiecte de roman – după modelul capodoperei lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător.)
Când tensiunea crește în mod exponențial, apar firește și marile neliniști, în cascadă: „Care era ideea din spatele acestora? Ce urmăreau toți oamenii aceia care umblau de colo-colo pe dușumelele unor case străine, privind la cum se spală pe dinți cealaltă jumătate de omenire? De ce nu era implicat ceva mai important în toată povestea asta? De ce nimeni nu punea la cale, prin intermediul unui mutzunaki, o acțiune cu adevărat zguduitoare? De ce nimeni nu introducea un mutzunaki încărcat cu exploziv într-o gară centrală aglomerată și nu arunca totul în aer? (…) De ce toate poveștile cu mutzunaki erau așa de mărunte, meschine și previzibile, atât de intime în cele mai mici detalii?”, tot atâtea întrebări fără răspuns, dacă nu cumva cartea propriu-zisă constituie o replică „originală şi revelatoare, în cel mai pur sens” (El Pais).
Pe durata lecturii, m-am tot gândit la o scriere oarecum „geamănă” – și anume, Klara și Soarele (2021), de Kazuo Ishiguro (Premiul Nobel, 2017) –, atât doar că Mutzunaki (2018; titlu original: Kentukis) pare să fie… fratele geamăn mai mare!
10 iunie ’24
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
