„Un roman tulburător, care ne strigă adevărul drept în faţă” (Page des Libraires), marca Sandor Marai (1900-1989), clasicul maghiar a cărui „valoare literară e comparabilă cu cea a lui Gabriel Garcia Marquez” (The Washington Post), „unul dintre ultimii giganţi ai Muitteleuropei” (Les Inrockuptibles), Eliberare, Curtea Veche, 2022.
„Războiul e aici, foarte aproape, arde pe muchiile clădirilor; şi durează un timp până când locatarii pivniţei învaţă că războiul măsoară spaţiul şi timpul altfel decât pacea. Acum, când îi suportă consecinţele pe propria piele, înţeleg că dimensiunea războiului nu se extinde în mod special, particular, numai asupra continentelor şi a ţărilor, ci şi asupra celei mai nemijlocite realităţi. Războiul e aici, i se aude răsuflarea, i se simte respiraţia fierbinte, urât mirositoare, e aici, foarte aproape, pe strada vecină sau trei străzi mai încolo… Şi totuşi nu-i aici” – suntem în ianuarie 1945, la Budapesta, mai exact într-un subsol din Pesta, unde locuitorii câtorva case se adăpostesc de bombardamente, în timp ce ruşii asediază oraşul, iar germanii & crucile cu săgeţi maghiare opun o rezistenţă acerbă (teribilă, secvenţa în care este scos din pivniţă şi executat un evreu, iar „o sută patruzeci de oameni tac, se aude numai cârâitul răguşit, furios şi sardonic al criminalilor – şi-acum tace şi victima”). Când în cele din urmă în uşa pivniţei răsare un soldat rus, „Na, se gândeşte [Erzsebet], acum e aici. Şi cu aste se sfârşeşte bulversarea colosală care a fost până acum războiul din mine. Acum începe un altfel de război: aşa gândeşte. Deoarece ştie că acest sfârşit nu înseamnă sfârşitul deplin al războiului; ci înseamnă, mai curând, că a încetat un anumit fel de război şi acum începe unul diferit. Nu pacea, nu”. Căci dacă de ocupanţii nemţi te mai poţi salva, cine să te scape de… eliberatori?! Citez doar începutul (sfârşitului): „Dar în momentul acesta, rusul, cu o mişcare fulgerătoare – exact aşa cum întinde mâna un vânător după pradă sau cum se aruncă un prădător sălbatic asupra prăzii ce i-a căzut în drum –, întinde mâna şi apucă braţul gol al lui Erzsebet. Atingerea este rece şi aspră. Degetele albe îi strâng braţul cu o forţă fermă, nemiloasă. Simte că atingerea asta este ultima frontieră, dincolo de care n-ar mai putea îndura nimic. (…) Se apleacă peste Erzsebet ca unul care nu cere, ci ia” (subl. mea). Asta da, Eliberare! – şi abia acum titlul îşi capătă întregul lui sens: „A venit eliberarea, războiul s-a sfârșit. Cel puțin al meu, războiul personal s-a sfârșit... Și acum? Ce voi face cu ceea ce începe?” – mai cu seamă când începe cu un viol în toată (fără-de)legea!
Amintind că Sandor Marai, în dezacord cu regimul de ocupaţie sovietic, părăseşte Ungaria în 1948, stabilindu-se în cele din urmă în SUA, unde continuă să-şi scrie opera (se va sinucide în februarie 1989, fără a bănui apropiata cădere a comunismului în Europa de Est), această frază de la pagina 96 este şi despre el: „Vorbeşte precum cineva care ştie cu tot trupul, cu tot destinul că a sosit, în sfârşit, clipa în care poate vorbi. Şi vorbeşte, pentru că a tăcut prea multă vreme, pentru că trupul s-a îmbâcsit de la ce a mai rămas nespus, ca un fel de otravă care transpiră acum prin glandele corpului”. Nimic nu trebuie să rămână nespus – cu un titlu al lui Vladimir Nabokov, Vorbeşte, memorie!
8 mai ’23
