Un autocar cu vreo patruzeci de urmași ai celor morți în timpul reprimării mișcărilor de stradă de la Timișoara de acum 29 de ani a fost blocat de poliție înainte de a trage lângă troița din Piața Universității bucureștene pe motiv că încurcă circulația. Polițiștii au scos chitanțierele să se lupte cum pot ei mai curajos cu intrușii timișoreni. Li s-a ordonat, după cum se pare, să ia măsuri ferme și dure împotriva „rezistenților”, iar cei din autobuz rezistă de 29 de ani. A durat o vreme până ce timișorenii au putut depune flori în amintirea celor care au murit acolo fără să fie amenințați cu amenda. Un moment de reculegere la lumina girofarurilor. (A propos, nu știu vreun bucureștean să fi depus vreo floare pe treptele Catedralei din Timișoara.)
Lupta polițiștilor cu istoria recentă a trecut aproape neobservată. Puțini s-au indignat în stradă. La urma urmei, e orașul unde acum jumătate de an oamenii erau alergați, bătuți și intoxicați cu gaze pentru simplul motiv că protestau împotriva abuzurilor puterii. Este orașul în care protestatarii sunt înglodați în amenzi pentru tulburarea ordinii publice. Sau poate pentru expunerea indecentă a demnitarilor (nu se știe sigur). Trecătorii erau preocupați de listele de cumpărături, mai scumpe și mai importante azi pentru mulți decât libertatea de ieri. De altfel, și acum 29 de ani au fost protestatari care au părăsit piața și Revoluția pentru că se zvonise că au băgat portocale la magazinul de pe Batiștei. Nu e nimic nou, cum, pare-se, vor să ne transmită și aleșii. Folosită multă vreme ca alibi și atu pentru preluarea puterii, Revoluția a creat o clasă socială specială, formată din inițiați, profeți ai vremurilor noi, unii revoluționari de profesie, alții doar aghiotanți sau locotenenți ai acestora, cu biografii făcute la comandă, special pentru asemenea ocazii. De aceea, treptat, comemorarea masacrului petrecut în timpul acelor zile s-a transformat, pentru unii, în bairam festivist în care eroii au devenit personaje de fundal pentru măreția politicienilor de azi. De altfel anotimpul e numai bun pentru ciocnit cupe de șampanie. Căci, după ce ai condus efectiv România vreo 20 de ani din cei 29, nu e de mirare că ai chef de sărbătorit momentul în care, profitând de măcelul din stradă, ai ajuns la putere. La urma urmei înlocuiești gloanțele trasoare cu artificiile și sângele cu vinul roșu șampanizat. În timp s-a pus la punct un set de idei fixe și stereotipe desprăfuite cu asemenea ocazii pentru că dau legitimitate celor care le folosesc. Acest lirism evocator (jertfa pentru libertate, sacrificiul tinerilor, nașterea în sânge a democrației) ascunde cu cinism nu doar împotmolirea carului triumfal al democrației și reformelor, dar și lipsa de eficiență a sistemului juridic incapabil în atâta amar de vreme să-i descopere și să-i arunce în închisoare pe autorii masacrului. Poate și pentru că parte dintre aceștia se află printre cei puși să instrumenteze sau să culeagă probe. Sau pentru că sunt atât de implicați în subteranele puterii că e greu să-i mai reperezi prin întuneric.
S-a dovedit că declarațiile și probele în multe dosare au fost false de la bun început, măsluite pe parcurs sau greșit interpretate ulterior pentru a acoperi rolul jucat de instituțiile statului, în special de Securitate. De ce ne-am mira, de vreme ce nu trece o săptămână să nu descoperim în arhivele fostei Securități file rătăcite din CV-urile de turnători ale multor demnitari care, altminteri, au negat vehement că ar fi avut de-a face cu Securitatea. Practic puțini sunt ostașii vremurilor noi care să nu fi avut în raniță bastonul de bătăuș la Miliție și Securitate. Dacă ne uităm în biografiile lor, descoperim că înainte de 21 decembrie se întinde un pustiu atomic. Sunt copiii Revoluției, atunci s-au născut, nu au nevoie de altă biografie. Această amnezie instituțională le-a permis accesul la toate convulsiile economice și sociale desfășurate de-a lungul celor trei decenii. Îi găsim profund implicați și interesați de Revoluție, de protestele din Piața Universității, de privatizări de întreprinderi, de restituiri de proprietăți, de justiție, poliție și procuratură, de Parlament și de aparatul administrativ local. Ca și așa-zișii teroriști, securiștii și aparatcicii au dispărut în miezul unui ev aprins. Nu-i mai vedem nu pentru că nu ar exista, ci pentru că s-au ascuns la butoane, în birouri de conducere, în spatele conturilor și bodyguarzilor.
Mai mulți cercetători și istorici printre care Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, executat în 1986 din ordinul Securității în penitenciarul Miliției, și Mădălin Hodor, cel care a publicat mai multe liste de colaboratori ai Securității pe rit vechi (și trage ponoasele și azi pentru îndrăzneală) au alcătuit un raport în care reevaluează, pe baza unor documente pe care Procuratura, din varii motive (neștiință, neglijență, nepăsare sau complicitate vinovată) le-a ignorat, momentele Revoluției și, mai ales, deciziile și activitatea celor vinovați de moartea a peste o mie de oameni și rănirea altor câteva mii. Raportul, care merită citit cu atenție din doască-n doască, avertizează asupra faptului că tentația de a pune (doar) în cârca membrilor Consiliului Frontului Salvării Naționale carnagiul care a urmat zilei de 22 decembrie 1989 (asta și pentru că Iliescu, Roman și ceilalți s-au străduit din greu, pe atunci și după, să binemerite disprețul public) îi exonorează pe adevărații făptuitori, securiștii și cei afiliați lor, adică aceia care trăgeau în mulțime la întâmplare sau creau diversiuni pentru a-i face pe militari să se împuște unii pe alții sau să tragă în civili. În raport se spune că „dacă Iliescu Ion a acceptat și oficializat măsuri cu caracter militar, dintre care unele au avut un evident caracter diversionist, decurge că trebuie să fi existat și cei care i-au propus, eventual neoficial, spre acceptare, acele măsuri cu caracter militar. Și, tot pe cale logică, trebuie să fi existat și executanții acelor măsuri: trăgătorii, cei care au montat simulatoarele, diversioniștii și teroriștii. Care, în lumina probelor prezentate în acest studiu, rezultă că au fost cadre al Securității sau afiliate acesteia.” Este un modus operandi pe care l-am mai văzut și înainte dar și după zilele Revoluției, ba chiar îl descoperim și în multe dintre operațiunile de dezinformare de azi, pentru că nu degeaba era considerată Securitatea o armă propagandistică mai convingătoare ca moartea. Nu odată a fost clar că deciziile clasei politice sunt însoțite de perdele de fum și diversiuni pirotehnice pentru a manipula voința publică și a distrage atenția generală de la probleme mai presante. Nu odată a fost clar că puține sunt instituțiile democrației românești (partide, sindicate...) ale căror rădăcini să nu se fi hrănit din compostul dosarelor de rețea ale membrilor fondatori. Acum lovesc democrația cu armele lor de intoxicare în masă: au rețele preferate de comunicare prin care lansează lovituri laterale și istorii paralele și devine tot mai evident că subfinanțarea educației nu are doar explicații economice, ci și semnificații strategice. Amnezia, cultivată cu succes de programa școalară din ultimele șapte decenii, îi face pe mulți să accepte versiunea oficială a catastrofelor de zi cu zi.
Amnezia, oportunismul și nepăsarea sunt și motivele pentru care, în chiar ziua în care autobuzul cu timișoreni nu-și mai găsea locul în peisajul bucureștean, în Parlament se dezbătea fără mari speranțe de izbândă o moțiune de cenzură a guvernului Dăncilă. Opoziția, pe care o dezbină bulimia provocată de alegerile europarlamentare și prezidențiale de anul viitor, a cântat din nou pe mai multe voci, în funcție de foame și așteptări. Eșecul moțiunii a fost un nou triumf al oportunismului. De fapt, ce e nou? În primii ani de după comunism, foștii politruci se declarau profeții democrației, securiștii erau adepții economiei de piață și ne învățau ce înseamnă prosperitatea, făceau primele speculații financiare și ne demonstrau cu vârf și îndesat ce înseamnă iluzionismul în masă, spălând amintirea terorii comuniste din creierele oamenilor și înlocuind-o cu nostalgia anilor tinereții. Așa se face că nu e securist să-și ceară iertare, politruc să-și pună cenușă în cap. Oportunismul a fost un mijloc de supraviețuire și deresponsabilizare. Mai nou, traseiștii politici au făcut din procesul electoral un moft. La fel și Parlamentul care s-a transformat în comedie a erorilor și fermă a animalelor politice. Moțiunea de cenzură este, în felul ei, un mic breviar al amneziei generale și al perenității răului. Moștenitorii Securității și-au luat mereu după Revoluție dividendele din nepăsarea, amnezia sau oportunismul general. Cumva, deși i s-a publicat de multe ori necrologul politic, Dragnea a reușit să supraviețuiască și, mai mult, să manipuleze jumătatea goală a Camerei. Moțiunea a picat cu mai puține voturi pentru decât semnăturile inițiale. Este o nouă probă că grupusculele desprinse din PSD sunt doar o diversiune, o externalizare a propagandei pentru că e mai mult ca evident că Victor Ponta îl critică vehement pe Dragnea nu pentru că micul Che Guevara s-a convertit la democrație, ci doar pentru că vrea înapoi în fruntea partidului. Cine crede în schimbările fundamentale de caracter ale politicienilor devine victima sigură a diversionismului politic. Mulți nici nu au caracter.
Pe această naivitate congenitală a propriului electorat se bazează și mesajele prin care Liviu Dragnea și clonele sale au reușit să dezechilibreze bursa și să stimuleze imaginația speculanților din spatele ei. După ce și-au comparat corupții și infractorii cu deținuții de conștiință din temnițele comuniste, spunând că au fost aruncați în pușcărie de o structură paralelă, un stat în stat doar pentru că aparțin PSD-ului, partid născut, nu-i așa, din Revoluția română anticomunistă, acum, în prag de sărbători, și-au tras cojoace haiducești și au sărit cu bâtele din dotare pe asupritorii și împilatorii din multinaționale „c-așa-i jocul pe la noi”. E un război cu veneticii început încă din vremea național-comunismului securistic iar cântecul lui de luptă este mantra naționalismului economic și a xenofobiei. Nu întâmplător, discursul lui Dragnea la Comitetul Executiv al partidului seamănă ca principii, uneori chiar ca semianalfabetism politic, cu cele ale lui Ceaușescu din Comitetul Politic Executiv în zilele Revoluției. Amândoi acuză la unison agenturile străine care subminează economia și pacea socială pentru a trage profit de pe urma bogățiilor naturale și umane al țării. Pe scurt, România trebuie să revină în mâinile românilor.
Ministrul finanțelor a pregătit chiar o ordonanță care, coroborată cu alte proiecte din Camera inferioară, aplică un tratament dureros și, pe alocuri, final capitalului străin în România. Așa le trebuie, să fie făcuți zdrențe, dacă se joacă cu leul național, sălbăticit de foame și rele tratamente. Un mesaj electoral mereu câștigător („Noi luăm de la cei bogați și vă dăm vouă, săracilor”) explicând, în subsidiar, și lăcomia activului de partid care vrea să repună mâna pe resursele distribuite prea generos și greu de controlat de administrațiile anterioare. Unii ar spune că acest joc de artificii organizat de Bursă în pragul sărbătorilor vrea să acopere scandalul revocării unor decizii judecătorești considerate ilegale de instanța supremă și, în consecință, să nu se acorde mare importanță eliberării provizorii și condiționate a unor iluștri corupți (foști miniștri penali, care ies acum cu aureole de martiri și costume Armani din pușcărie). Alții, că aceste eliberări făcute noaptea ca hoții sunt doar un preambul al amnistiei puse la cale de coaliția la putere care vrea să dea drumul de Saturnalii unei cohorte de pușcăriași să colinde poporul cu ocazia Sărbătorilor de iarnă.
În al treisprezecelea ceas, președintele Iohannis a invocat prerogative constituționale (citite cumva pricinos și asimilate pe jumătate, articolele 86 și 87) a început să bată culoarele guvernului în iluzoria încercare de a preîntâmpina adoptarea Ordonanței referitoare la amnistie. Sau pe cea care stabilește „taxa pe lăcomie” („Taxa se stabileşte pe baza mediei trimestriale a ratelor ROBOR la 3 şi la 6 luni, atunci când este depăşită valoarea de 1,5%. Acesta este pragul până la care nu se aplică o astfel de taxă", își justifică propria lăcomie ministrul Teodorovici). Iohannis umblă degeaba pentru că guvernul are multe săli, iar cine-și imaginează că asemenea decizii se iau în Palatul Victoria e naiv. Pentru că, după cum îi explica primului om în stat al doilea om în stat, Călin Popescu Tăriceanu, „atunci când participă la ședințele de guvern, președintele le prezidează, nu le conduce”, așadar este un efort inutil. O utilitate decorativă tot a avut președintele Iohannis în cadrul jumătății de ședință de guvern la care i s-a permis să participe: și-a dat acordul pentru câteva memorandumuri privind fondurile europene. Cum ar fi putut să nu fie de acord cu planurile de acțiune împotriva sărăciei, egalității de gen și reglementării pieței muncii? Apoi a plecat. I s-a spus, pare-se, că nu are dreptul nici măcar „să prezideze”, nemite „să conducă” o ședință de guvern în care sunt luate decizii de politică internă. Pe acelea le ia PSD, cum o face de atâta amar de vreme.
