Așteptarea a luat sfârșit. S-au deschis porțile împărătești și am aflat că avem nu o întrebare, ci două. Așa, să fie satisfăcuți simpatizanții că nu au așteptat degeaba. Prima: Sunteți de acord cu interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție? Și a doua: Sunteți de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare și cu extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională? (Decretul prezidențial, aici)
S-ar zice că, după strădanii titanice, s-a născut un șoarece. Doi, de fapt. Nu doar contestatarii lui Iohannis, dar și unii dintre cei care au aplaudat anunțul prezidențial se uită vrăjiți și vexați la întrebări, încercând să le priceapă topica și logica. Căci întrebările de la referendum sunt ca ouăle Kinder, cu un strat de ciocolată și cu surprize indigeste de plastic înăuntru. Pentru a le pricepe în adevăratul lor sens îți trebuie o schemă, ca în cazul rafturilor de la IKEA care-ți ies mereu strâmbe dacă strângi greșit un șurub sau confunzi găurile. Sau din principiu.
Președintele a ales să facă publice aceste întrebări, ieșind cu greu din muțenie după ce, vreme de două luni, alții spun doi ani, s-a zbătut să găsească motivul care să aducă electoratul la urne, să dea semn că începe marea curățenie. Ar fi unul dintre puținele acte care ar da sens mandatului său. De altfel le spunea el însuși votanților că românii au, în fine, ocazia „după doi ani și jumătate de abuzuri și excese”, să arate „ce cred despre PSD și ofensiva PSD împotriva justiției.” Așadar, și-a potrivit ceasul după noua oră: calendarul revoluționar nu mai începe de la catastrofa de la Colectiv („Corupția ucide”, spunea președintele), ci de la protestele împotriva Ordonanței 13 („Cine nu sare nu vrea schimbare/ anulare/abrogare”). Acum președintele spune că, „dacă românii vor veni la vot și vor spune că nu sunt de acord cu PSD, atunci noi avem mandat să acționăm. Imediat, a doua zi!” Sună ca un plan, deși există multe voci care se întreabă ce implică, de fapt, planul de acțiune și cum ar putea fi materializat în practică, de vreme ce referendumul este consultativ și, oricum, președintele nu poate dizolva Parlamentul sau concedia guvernul. Va ieși din nou în canadiana roșie? Orice ar avea de gând, spune că are nevoie „de votul românilor” ca să poată acționa. Remarcabilă sinceritate: rezultă că, de fapt, principalul obiectiv este unul de sondaj electoral și un alibi pentru decizii ulterioare.
Dar asta nu transformă referendumul într-o scenetă politică. Referendumul are sensul lui. Va spune ce cred, de fapt, românii că se întâmplă cu adevărat în România ultimilor ani. Pregătirile au fost serioase și foarte teatrale. La început, președintele spunea solemn că e „aproape hotărât” să-l convoace, apoi s-a decis că e hotărît deplin și a anunțat-o cumva festiv (căci președintele, cum știm, se hotărăște greu și rar). Încă de acum două luni, președintele a chemat juriști, oameni de încredere din spațiul public, reprezentanți din ONG-uri, sfătuindu-se unde să pună virgulele și semnele de exclamație. Voia să spună cât mai mult în cât mai puțin, ca să nu fie un buletin de vot voluminos. După întâlnirea de luna trecută cu reprezentanții societății civile, Klaus Iohannis afirma că aceștia îi trimiseseră trei întrebări la plic însă nu le-au discutat. Mulți dintre cei prezenți care așteptau să afle întrebarea (la singular) la care s-a oprit președintele au fost dezamăgiți. S-au discutat doar generalități. „Ni s-a spus că ar fi o întrebare simplă foarte clară, nu e foarte clar acest lucru dar acea întrebare, sau întrebări care vor fi puse vor fi foarte simple, foarte clare fără elemente extraordinar de tehnice și care să caute să cristalizeze foarte bine voința poporului în raport cu ce se întâmplă în justiție” spunea, ieșind de la întâlnire, Cătălin Teniță de la „Geeks of Democracy”, una dintre organizațiile care s-au prezentat la Cotroceni la reuniunea care a părut să reprezinte mai mult grupurile de pe Facebook decât „eșantioane electorale reprezentative.”
Una dintre matroanele ONG-urilor, APADOR-CH, a refuzat să se ducă la Cotroceni, spunând că a fost invitată târziu, parcă peste umăr, superficial și că, oricum, referendumul nu trebuie tratat ca „un alt fel de autobuz electoral, al cărui scop este aducerea unui număr cât mai mare de votanţi la alegerile parlamentare, naţionale sau europene”. Membrii asociației arătau cu degetul către o „inginerie” politică prin care s-a anunțat organizarea unui referendum și că abia după aceea președintele și-a pus problema întrebării. Greu de știut de unde s-a născut speranța că prezența masivă la vot ar ajuta opoziției. Se folosesc niște calcule (dar calculele statisticienilor folosesc la altceva decât la manipulări grosolane?) conform cărora cu cât prezența la vot va fi mai mare, cu atât voturile pentru PSD vor fi mai puține. Astfel, spun robii sondajelor, ar exista posibilitatea ca visul președintelui să se transforme în realitate fără a fi nevoie să rupă capete și picioare pentru a-i transforma pe tovarășii lui Dragnea în scheletele din dulapul politicii.
Acuma, curiozitatea a omorât pisica lui Schroedinger: avem și nu avem întrebări la care unii speră să afle răspunsurile pe 27 mai dis-dimineață. Însă cine știe cât vor mai fi de utile aceste răspunsuri? Unii spun chiar că nu vor mai conta. Pe 20 mai se judecă recursul procesului lui Dragnea însă în Parlament s-au votat peste noapte modificări ale Codului Penal care transformă întregul proces într-un spectacol cu final așteptat. Se pare că ex-ministrul de la Justiție, Tudorel Toader, cunoscând întreg scenariul căci era actor principal, a preferat să se întoarcă în dulcele târg al Ieșiului chiar dacă-l așteaptă echipele de ciomăgari de la Ruginoasa.
Modificările Codului Penal prevăd ca actele de corupție sau abuz să aibă termene de prescriere mai scurte și, de asemenea, reduc substanțial și pedepsele. Atenția dată de aceste modificări îndulcirii și chiar anulării pedepselor (vezi toate modificările aici, mai ales cele ale articolului 100) ne spune că discuția despre grațiere sau amnistie devine superfluă. La fel și cea despre Ordonanțele de urgență, de vreme ce legea a fost adoptată în vreme ce Ordonanța de urgență cu care era presat Toader, nu a fost.
Însă Dragnea vrea să fie sigur că e liber în junglă și lucrează la două capete de hidră: nu doar că a obținut cu ajutorul ALDE, UDMR și al celorlalte minorități majoritatea la votul pentru modificarea Codului Penal (și a celui de procedură penală), dar l-a și pus pe Florin Iordache (despre care se spune că este un bun candidat pentru Curtea Constituțională) să facă sesizare în legătură completurile de judecată de la Înalta Curte pe probleme de corupție. Dacă s-ar constata că este un conflict între Înalta Curte și Parlament, sentințele dată în prima instanță ar putea fi contestate și casate, cu alte cuvinte, procesele ar trebui reluate de la zero. În cazul lui Dragnea, de la zero barat, dacă se publică până atunci modificările la Codul Penal unde instrumental a fost același zelos Florin Iordache. Și, ce să vezi? Curtea Constituțională a decis să amâne, a treia oară! o decizie în lăcrămația lui Iordache, urmând să se pronunța chiar în ziua în care Liviu Dragnea urmează să se înfățișeze la procesul în care e acuzat că și-a plătit slugile de la partid cu banii pentru copii, pe când era șef la județeana de partid și de stat din Teleorman. Cine mai crede în coincidențe?
Sunt alții care nu critică jumătatea goală din „paharul acesta” pe care ni-l dă președintele, ci prea-plinul lui. Câte întrebări a pus, de fapt, președintele după ce a tăcut atâta vreme? se întreabă hâtru diverși influenceri care ard opiumul popoarelor pe internet și tv. Este una dintre situațiile în care simpla aritmetică nu ne ajută, ci mai degrabă fizica cuantică în care probabil că președintele este inițiat. Pentru că ambele întrebări conțin alte două sau trei întrebări cu care poți sau nu să fii de acord. E ca și cum ai spune „da” la șase ceremonii nupțiale consecutive. Dar poate că printre întrebări sunt unele cu care nu ești de acord: dacă sunt de acord cu interzicerea amnistiei, dar accept posibilitatea grațierii? Dacă sunt de acord cu interzicerea ordonanțelor de urgență (chiar dacă întrebarea intră pe un teritoriu gri constituțional, căci dreptul guvernului este stabilit la articolul 115 în Constituție, desigur cu limitările respective), poate că nu sunt de acord cu formularea misterioasă referitoare la extinderea dreptului de contestare la Curtea Constituțională. Recunosc, sunt un cetățean turmentat, deși nu mai beau alcoolul ăsta de multă vreme. E un fel de a propune, așadar, un set de întrebări care acoperă o arie foarte extinsă din scena politică și decizională, pentru care ar trebui, dacă ar trebui, modificate mai multe legi, inclusiv câteva articole constituționale și pentru toate acestea ar trebui să spunem Da. E un „da” ca un cec în alb care-ți scapă din mâini pe fereastră și nu știi cine îl va încasa.
Evident că influența PSD în Parlament nu va scădea (cel puțin nu dintr-odată) dacă scorul la europarlamentare va fi mai mic decât orgolii lui Dragnea și vocalizele slugilor lui din media. E posibil ca, după aceea, să asistăm și la „Pupat toți piața endependeți” în care Victor Ponta, după sceneta insurgenței, se va întoarce acasă întărind puterea de cumpărare a partidului. La urma urmei, se pupă acum liberalii cu sabotorii Blaga și Turcan, de ce n-ar face-o și micul Titulescu cu micul Stalin? Este evident că Dragnea și Tăriceanu și-au rostit noi jurăminte de fidelitate, de vreme ce manechinul de la ALDE a lăsat din mână cartea de popa-prostu de la Justiție și anunță pe toate canalele că vrea să candideze la președinție, mai ales că a scăpat de procesul de sperjur. Ceea ce nu-l face mai puțin mincinos (de pildă, când susține că fiul disidentului Gheorghe Ursu i s-ar fi confesat în chestiuni extrem de delicate – vezi aici; aici, răspunsul lui Andrei Ursu.) Așadar, deși murdară, scena politică e limpede ca cleștarul de i se văd mlaștinile până la sfârșitul anului, când sunt alegerile prezidențiale, dar și pustiul care se întinde hăt-departe, dincolo de alegerile locale și generale.
Probabil că așteptările au fost prea mari. Unii ar fi vrut întrebări tranșante, care să stabilească interdicții politice și ilegitimități morale. Să scoată penalii de pe liste, pur și simplu, fără milă, amnistii și grațiere. Să limiteze numărul de mandate pentru aleșii locali sau parlamentari ca să nu mai avem politicieni care ne fericesc din culmea aroganței și incompetenței lor de cinci mandate, ca Eugen Nicolicea, de pildă. Sau Călin Popescu Tăriceanu. Sau să ceară scăderea numărului de semnături necesare pentru înscrierea în cursa electorală la orice nivel, pentru a dat wildcard și nou-veniților. Desigur, toate vituperările pe acest subiect par simple șarje ale cavaleriștilor de birou, pe caii lor ergonomici de piele ecologică. La urma urmei, dacă APADOR are dreptate? Poate chiar referendumul este un „autobuz politic” care transferă ceva din dorința de a vota europarlamentarul dorit către votul anticorupție, cât ar fi el de corupt de incoerență.
Pe de altă parte, referendumul pare doar o genoflexiune inutilă, de
E nevoie de o altă clasă politică pentru a deseca mlaștina și a curăța jungla politicii...
vreme ce, chiar dacă va fi validat și va da câștig de cauză președintelui (iar eu, personal, spun da de două ori la asta, e drept, cu jumătate de gură) nu înseamnă automat că va fi adoptat sau că va deveni lege peste noapte. Nu. E nevoie de o altă clasă politică pentru a deseca mlaștina și a curăța jungla politicii. Cu actualii figuranți, referendumul semănă celui din 2009 prin care Traian Băsescu cerea o nouă structură parlamentară, tot în ziua europarlamentarelor, parcă pentru pentru a lua ochii lumii de la faptul că a împins-o și pe fiica lui a mică pe liste, cu voturi de la partid. (De astă dată împins pe listă e Vasile Blaga.) Referendumul lui Băsescu a fost o reușită inutilă. De atunci, nu mai este folosit decât în hărțuielile dintre societatea civilă și politicieni. Așa că da! referendumul anticorupție ar fi putut fi un pas către o nouă clasă politică. Iar România s-ar putea redresa „pas cu pas”. Cu condiția ca pașii să fie înainte, nu lateral.
