Linkuri accesibilitate

Sfîrșit de epocă (I)


Un sfîrșit de epocă nu e niciodată just, înțelept sau amabil dar nici vinovat sau nemeritat. E doar inevitabil. În acest punct, trebuie spus că un sfîrșit de epocă nu e totuna cu o schimbare de regim politic, deși e, adesea, însoțit de o asemenea răsturnare. Astfel, rezultatele alegerilor locale încheiate duminică în România au fost deja interpretate ca un șoc politic soldat cu un dezastru electoral și de partid pentru ”garda veche”. E adevărat, partidele mari și tradiționale ale ultimilor 30 de ani au pierdut zone și orașe cheie iar candidații mișcărilor noi și atipice au cîștigat poziții la care nu puteau visa fără să se acopere de ridicol, acum doar cîțiva ani. Bucureștiul are un primar fără palmares politic, venit din afara lumii de partid. Timișoara a mers mai departe și a ales primar un cetățean german, foarte bun vorbitor de limbă română dar fără legături de sînge cu România. Răsturnarea politică e dramatică dar nu explică mare lucru. Cine crede că are în față doar o schimbare de opțiuni de vot sau o răzgîndire energică a alegătorilor rămîne la suprafață și lucrează cu observații superficiale.

În spatele, marilor schimbări politice confirmate de alegerile locale din România se află ceva mult mai însemant și profund decît alternanța regimurilor politice. Schimbarea adusă de alegerile locale anunță clar un sfîrșit de epocă. Din acest punct de vedere, ce s-a întîmplat în România e semnificativ pentru o zonă mult mai largă care include și Republica Moldova. E vorba de acea parte a spațiului est-european în care apune, abia acum, epoca mult prelungită a lumii post-comuniste. După o succesiune reușită care a permis, în 1989-1991, transferul de putere de la generația comunistă la succesorii lor recrutați din interior și după 30 de ani de prelungire a acestei formule sub diverse nume și organizări, epoca hegemoniei sociale comuniste și post-comuniste s-a încheiat. Prin comunism se înțelege, în acest caz, mai degrabă suma obișnuințelor, limitelor și convingerilor de viață ale generațiilor care au avut atingere cu comunismul și a liderilor politici produși de această vecinătate, înainte și după 1989.

Evoluția demografică ar fi fost lipsită de consecințe fără evoluția culturală

Sfîrșitul de epocă semnalat de alegrile locale din România trebuie bine înțeles. Iar asta e cu atît mai dificil și chiar neplăcut cu cît presupune amărăciunea și frustrarea a nenumărați oameni care se simt depășiți de o lume nouă pe care nu o mai pot nici înțelege, nici influența.

Înainte de orice, încheierea epocii începută acum 30 de ani e rezultatul direct al transformărilor demografice și culturale. La un loc, aceste două curente, adesea subestimate, dat fiind caracterul lor nepalpabil și gradual, au cumulat o forță fără titlu și structură dar sprijinită tacit de trecerea timpului. Generația care avea în jur de 30 de ani în 1989, adică ultima generație educată de politica și valorile regimului comunist, iese din scena pe care o ocupă, acum, aproape în întregime, generația care a trăit prima copilărie în comunism sau s-a născut imediat după 1989. În 2020 , aceste două curbe demografice s-au întîlnit și au creat spațiul pentru schimbarea vizibilă de la alegerile locale. Dar evoluția demografică ar fi fost lipsită de consecințe fără evoluția culturală. Astfel, generația care e acum pe punctul de a prelua puterea și direcția generală a României e prima generație pe care a educat-o altcineva. Nu tradiția, nici consensul național-patriotic, nici sistemul de obișnunințe sociale de la fața locului - așa cum a fost el construit după 1945. Noua generație aflată acum, la 30-40 de ani, e educată de valori și tehnologii noi, situate complet în afara cadrului local. E vorba de un grup social bine descris de un comentator ca „Tineri care vor să fie reprezentați de primari și parlamentari cu care au senzația că pot bea o bere, pot discuta despre ultimul film Netflix, despre un city break la Praga sau despre o școală bună pentru copii.” În momentul 2020, acest grup social a ajuns, purtat de presiunea demografică, să răstoarne datele clasice și să devină elecotratul majoritar. În marile orașe universitare și în capitală, ponderea acestui grup (cu vîrste între 25 și 49 de ani) e, deja, majoritar, și evoluția va continua în aceeași direcție. S-a vorbit de efectul curios pe care epidemia de coronavirus l-a jucat în alegeri, ținînd acasă în special alegătorii mai în vîrstă care dădeau grosul votului tradițional. E sigur așa dar acest detaliu de moment nu schimbă cadrul general favorabil noii majorități sociale și electorale. Importanța acestei mutații de valori e esențială. Ea poate fi subestimată ușor dar nu mai poate fi contrazisă și, pentru multă vreme, învinsă.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG