Născută la 5 iulie 1958 în s. Cureșnița Nouă, Soroca, în familia lui Ion și Olga Donos (n. Hanganu). A absolvit Facultatea de Jurnalistică a USM. Ulterior, studiile de doctorat în cadrul USM, având preocupări științifice constante legate de istoria Basarabiei interbelice, preponderent a presei din perioada respectivă; susţine disertația cu tema Valenţele presei clericale din Basarabia (1918-1940. A fost prodecan al Facultăţii Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Actualmente este conferenţiar universitar la Departamentul Comunicare şi Teoria Informării.
Este autoare a 3 cărţi și coordonatoare a cinci volume; a publicat circa 80 de studii şi articole ştiinţifice: Presa din Basarabia în contextul socio-cultural al anilor 1906-1944. Chișinău, 2003; Retorica: programe analitice (pentru studenții Facultății de Jurnalism și ș tiințe ale comunicării), Chișinău, 1999;
Retorica: Note de curs (pentru studenții facultăților de studii umanistice). Chișinău, 2006; Tripticul editorial: Mitropolitul Gurie – misiunea de credință și cultură: V.I - Mitropolitul Gurie – misiunea de credință și cultură. Chișinău: Epigraf, 2007; V.II - Mitropolitul Gurie – operă zidită în destinul Basarabiei. Chișinău: Epigraf, 2016; V.III - Mitropolitul Gurie – procesul și apărarea mea. Chișinău: Epigraf, 2018.
În 1997 este fondator, iar din 2012 redactor al publicaţiei în limba franceză „Courrier de Moldavie”, membru al colegiului de redacţie al „Revistei de istorie a presei” (Cluj-Napoca) și al revistei „Destin romănesc” (Chișinău-București).
În calitate de vicepreședinte al Asociației Române de Istorie a Presei (ARIP) participă activ la organizarea congreselor de istorie a presei, 13 ediții (2007-2020) a diferitor simpozioane și concursuri, implementând proiecte în domeniul respectiv.
LUNI
De obicei, mă trezesc dis-de-dimineață, dar nu fac mișcări active până la ora 7, atunci când sună deșteptarea pentru nepotul nostru cel mai mare (din patru), flăcău în clasa a X. Ei iese din camera sa, trece direct la baie pentru toaleta de dimineață, apoi ne spune „Bună dimineața!”. Uneori glumim cu soțul. „Uite-i c-au însușit obiceiul casei”. Așa erau dimineţile copilărieiu mele. Când eram cu părinţii acasă. Deja ei se săturau de lucru până ne trezeam noi. Noi, cei mai măricei – eu şi fraţii mei, ieşeam din culcuşuri unul câte unul, mai devreme, strigaţi de mama. Iar surorile mai mici, Nelea şi Margareta, mai la voie. Noi ştiam că nu era permis să vorbim nici unul cu altul, nici cu părinţii până când nu ne primeneam după somn. Asta însemna să mergem la lavoar, să ne spălăm pe mâini, pe faţă, să trecem la icoane să ne facem semnul crucii şi să zicem „Tatăl nostru”. Abia după aceea aveam voie să ne apropiem de părinţi şi să le spunem „Bună dimineaţa”. Dacă din neatenţie sau din greşeală îi salutam înainte de primenire, nici unul nu ne răspundea. Tata uneori se răstea la noi: „Îndrăzneşti să-mi spui buna dimineaţa, nespălat pe faţă?”. Mama ne chema la masă, abia după ce terminam porăiala de dimineaţa, adică abia după ce dădeam demâncare la păsări, hrăneam toate animalele.
Nimeni nu se aşeza la dejun până nu se adunau toţi...
Mă bucur ori de câte ori nepoțeii noștri respectă acest obicei al casei. De la o vreme amintirile din copilăria capătă dor conotații luminoase.
Ziua a fost plină cu de toate: porăiala matinală, aranjarea cărților pe un raft, care de mult gemea de neorânduială și rescrierea unei recenzii la cartea Mariei Mocanu „Cum să rușinezi moartea”, apărută anul trecul la „Cartier”. De ce re-scrierea? Pentru că am mai citit odată unele pagini și am descoperit alte valențe. Am promis că trimit prezentarea de carte în viziunea mea la revista de cultură „Timpul”. Vineri, la Digital-Park, a fost lansarea „Timpului de Chișinău”, și am zis că s-ar potrivi textul, după ce am răsfoit numerele de revistă. M-am sfătuit cu redactorul Dumitru Crudu și am promis s-o expediez cât mai degrabă. Dar azi n-am incheiat textul.
Dar mai e și mâine zi...
MARȚI
Azi e zi de facultate. Unul dintre multele tabiet-uri instituite de Covid în perioada cu restricții. Doar o zi în săptămână venim la facultate ca să completăm registre, să participăm la unele întruniri cu lume puțină în săli imense, să depozităm lucrările studenților pe rafturile corespunzătoare ca să fie la vedere și tot așa. Activități didactice în absența studenților.
Pe coridoare – țipenie. Nici luminile nu se mai aprind uneori...
Facem economii. Doar ca azi, chiar la intrarea în clădirea blocului Central USM, m-au întâmpinat colegii de la istorie (eu sunt adoptată de ei, deoarece teza de disertație am susținut-o la Facultatea de istorie, am titlu științific de doctor în istorie, colaborăm pe segmentul de cercetare etc.) cu buna veste că e o ședință festivă în Sala Senatului și să vin și eu. Va fi și coordonatorul mei științific, Domnul Profesor Anatol Petrencu. Așa și n-am înțeles ce e cu festivitatea. Dar oricum trebuia să trec pe la rectorat să iau un demers (în speranța că a fost semnat) și m-am gândit că o să întreb pe cineva.
Dar mai întâi mă ridic la etajul IV, la Departamentul nostru – Comunicare și Teoria Informării, ca să depun lucrările și să semnez în carnetele studenților, în registrele grupelor academice... Revăd unii colegi: schimb de opinii și replici de politețe...
Când să ies din clădire, aproape că dau nas în nas cu alți universitari, mergeau în grup în Sala Senatului. Atunci mi-am amintit că și eu ar fi bine să merg cu ei. Ridic ochii să potrivesc pe cine aș întreba cu ce ocazie e ședința festivă și văd o figură înaltă, semeață și o față zâmbitoare – Excelența Sa, Ambasadorul Poloniei la Chişinău, Bartłomiej Zdaniuk, pe care îl cunosc din activități francofone, cu care chiar sămbăta trecută am participat la Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla la maniferstarea de decernare a Ordinului recunoștinței din partea Centrului de spiritualitate cultural-creștină Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla din Chișinău, și l-am felicitat cu această ocazie.
Acum a devenit clară ocazia – conferirea titlului de Doctor Honoris Causa a Universităţii de Stat din Moldova. Mă salută, zâmbește larg și... eu intru cu toată suita în Sala Senatului USM.
Impresionată de armosfera solemnă din Sala Senatului, de ținuta festivă a participanțillor, de sobrietatea și căldura discursurilor, de consistența Laudațio... Senatul USM i-a conferit astazi Domnului Ambasador titlul de Doctor Honoris Cauza a Universității de Stat din Moldova pentru contribuție substanțială la dezvoltarea relațiilor moldo-poloneze și pentru aport deosebit în elaborarea unor cercetări în domeniul politologiei și sociologiei dedicate Republicii Moldova.
Am fost fericită să mă aflu printre invitați!
Felicitări încă o dată, Excelență!
Cu inimă bună și gânduri curate!
MIERCURI
Această tristă poveste a zilei de azi a început cu niște bătăi în ușă...
Știind ca e momentul revenirii soțului de la moționul matinal (e un obicei mai recent, din perioada Covid-ului – la ora când ieșea din casă diminețile pentru a merge la redacție, iese și acum, doar că face 2-3 cercuri prin mahala noastră și revine) am deschis larg ușa fără să întreb cine e. Și ce-mi văd ochii – un grup din 4-5 tineri, cu panglici roșii și tricouri albe cu imprimeu de seceri și ciocane purpurii, cere voie să intre sau să discute. De uluită ce eram n-am scos un cuvănt. M-am postat involuntar în ușă și am făcut un gest larg cu mâinile în formă de X. „My ponialy” – au zis ei și s-au retras. Am rămas descumpănită și îngrijorată...
Acea senzație de neliniște, soră cu deznădejdea, pe care ani la rând o trăiesc în ziua de 9 mai, a revenit și m-a ținut tensionată până seara. De vreo 20 de ani tot revine starea aceasta, ori de câte ori văd acele imense coloane înroșite de drapele roșii, mai nou și cu imense drapele în galben-negru, mărșăluind pe sub balconul nostru dinspre stradă. Dar să nu credeți că toți cei, care de ziua victoriei lor, tot trec și trec pe strada Vasile Alecsandri, sunt de naționalitate ruși sau ucraineni. Nu, cei mai mulți sunt moldoveni. Că ii aud vorbind înde ei, atunci când mai fac opriri și nu cântă „Katiușa” sau nu repetă ca papagalii uralele de la comandă. Vorbesc o rusă stâlcită sau chiar moldovenească melanjată cu rusisme. Și atunci cine sunt ei? De ce sunt atât de atașați de niște valori iluzorii, care nu sunt ale lor? Mă întreba nu de mult și un coleg de facultate, plecat din tinerețe în Lituania, ce cred eu despre această stare de lucruri, care a înțepenit Moldova noastră. Iată ce i-am răspuns:
Tristă poveste și greu de explicat: visurile și preferințele confraților noștri sunt legate de acel „rai sovietic”. Poate o amprentă „ancestrală” pentru imensitățile cețoase ale Siberiei, poate o tângă după mitul unui imperiu „de nezdruncinat”, poate dorul de necuprinsul sovietic... Discutăm și tot discutăm cu ai noștri. Cei mai mulți înclină să explice situația prin disconfortul permanentizat din țara noastră (ca și cum – și mică, și săracă, și de nimeni băgată în seamă) cumulat cu nimicnicia sufletească a celor fără de rădăcini, care se oploșesc unde le convine. Unii explică prin globalizare – societatea invadată de consumerismul exacerbat e ca un tren, în care am sărit din mers și care ne-a zdruncinat și a risipit și acea brumă de bună cuviință, ce mai rămăsese din din cei 7 ani de-acasă și puțina cultură, pe care ne-o oferise școala.
Eu cred că noi suntem ca o sudură grosolană între două tipuri de mentalitate, între două religii, între mai multe tipuri de culturi. Suntem un HAT* între culturi, religii, mentalități. Și pe hat găsești de toate – ciotce, chirău, hripcă, bolovani – de toate... Pe ici-colo și câte o floare mai răzbate, și câte un arbust mai deosebit se încumetă să crească... Dar hatul tot hat rămâne.
Asta este teoria mea – a hatului...
IERTARE, FRAȚI ȘI SURORI! Nu vreau să jignesc pe nimeni, nu doresc să ofensez rafinate sentimente patriotice, cer iertare tuturor! Oricum, rămânem un teren interesant pentru cercetări antropologice, sociologice, psihologice etc. Oricum e trist!
Acest trist început de zi nu m-a lăsat nici să redactez vre-un capitol din cartea „Luminătorul de altă dată”, care a intrat în dead-line deja, nici să scriu avizele la tezele de master, pe care le coordonez în calitate de conducător științific.
Spor tuturor în cele Bune și Folositoare activități!
*Hat – Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. (DEX online); Fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite.
JOI
Deși e foarte devreme (poate-i ora cinci, poate șase) deschid ochii, fiindcă niște sporovăieli matinale mi-au „deschis urechile”. Le văd – căteva rândunele înșiruite pe cablul de antenă din dreptul balconului. Așa dară – ați revenit la cuiburile voastre, dragilor. Intrasem la griji – nu le vedeam, nu le auzeam și credeam că nu mai vin. Eu, care din copilărie, de când mă țin minte, le aveam în preajmă, sunt deprinsă cu ele – e un semn al continuității, al statorniciei și încrederii că totul va fi bine. Cuibul de rândunele de sub streașina casei noastre, lângă lampa de la intrare, doar iarna era pustiu. Acum e pustiu și iarna, și vara – că am plecat toți de-acasă. Părinții s-au ridicat la ceruri... Dumnezeu să-i judece blând! Noi, cei cinci copii – ne-am împrăștiat prin lume, care și pe unde. Dar astea sunt alte povești.
Cu inimă bună și gânduri curate!
VINERI
Deschid pagina de FB – O bună dimineața de la prietena mea de la Soroca: pe coperta neagră a unui carnet de note o insripție cu alb: „Să nu uiți că lumii nu-i pasă de tine... Lumea este doar curioasă!” Așa că mi s-a topit dorința de a vă povesti visul meu de ast-noapte și trec la „cele trebi”, care i-ar satisface lumii apetitul insațiabil pentru cele neobișnuite și ciudate întâmplări.
Azi ne-am vaccinat. La policlinica de sector, cu programare de cu vreme...
Eram monitorizați la tot pasul de medici și asistente, fiecare având responsabilități bine delimitate. Până acum seara ne simțim bine. Și eu, și soțul. Peste trei săptămâni - rapelul. Doamne ajută! Să avem și noi dezlegare de a merge mai semeț pe stradă, de a ieși la o plimbare cu toți cei dragi, de a călători, dacă ne vom încumeta...
De dimineața curiozitățile mele pe FB s-au tot învârtit în jurul postării textului dlui Ionel Căpiță despre albumul „Prima promoție: Facultatea de Jurnalistică: 1975-1980” – apărut recent, сu prilejul aniversării a 40-a de la întemeierea la Universitatea de Stat din Moldova a Facultății de Jurnalistică. În cele 7 compartimente albumul aniversar a mixat în texte și imagini realizări şi experienţe din zeci de ani de viaţă şi carieră a celor 45 de studenți, care au absolvit în anul 1980 Facultatea de Jurnalistică. Dar nu asta interesează vizitatorii paginii, ci denumirea. De ce noi am zis că suntem prima promoție? Doar au fost atâtea alte promoții înaintea noastră. Am tot insistat pe ordinul din 24 martie 1980 despre crearea facultății, pe dimensiunea de album al unor colegi, care au pus mână de la mână, ca să-l editeze, pe faptul că e o „clacă intelectuală”. Nu ajută nimic. Discuțiile vor continua...
Să știți că acest cuvânt „Primul/prima” e de vină - va stârni animozități, disensiuni și chiar conflicte...
***
CONCLUZII pe final de săptămână.
Eu nu încetez să mulțumesc Domnului pentru minunile pe care le-a cret pentru noi, cei nevrednici de atâtea bunuri, bunătăți și frumiseți!
Eu nu încetez să mă mir de câtă lume bună mi-a dat Dumnezeu în preajmă.
Spor și inspirație pentru săptămâna viitoare și pentru toată viața!
Cele bune să ne adune!