Primul meu contact direct și real cu sindicatele a fost atunci când, fugit din România lui Ceaușescu, unde sindicatele nu existau și nimeni nu știa ce ar însemna ele altfel decât pe hârtie, am început o colaborare cu radio-televiziunea belgiană.
În acel moment de dinainte de digital și internet, programele radioului belgian se opreau la miezul nopții, mai precis la 23.45, când se difuza imnul național, urmat de tăierea totală. Cum ora mi se părea bizară, 23.45, am întrebat de ce nu se încheie programele la miezul nopții, la 00.00. Mi s-a explicat calm că sindicatele obținuseră acea victorie, pentru că dacă s-ar fi terminat programul la miezul nopții, tehnicienii ar fi pierdut un sfert de oră din timpul lor liber ca să aranjeze aparatura pentru a doua zi dimineața, așa că ei obținuseră, prin sindicat, ca acel sfert de oră să fie extras din programe, în loc să li se plătească suplimentar.
Pe loc, lucrul mi s-a părut de un ridicol absolut, venit cum eram din România comunistă, unde oamenii munceau cu zilele pe gratis, iar studenții și soldații erau duși obligatoriu la munci. Ca apoi, intrând în contact cu marile confederații sindicale mondiale, care sunt mai toate bazate la Bruxelles, să înțeleg cât datorează lumea noastră modernă solidarității sindicale.
De-a lungul secolului XX, sindicatele le-au obținut lucrătorilor concedii plătite si concedii de boală și săptămâna de lucru de cinci zile.
Sindicatele au pornit din Marea Britanie, în timpul Revoluției Industriale a sec. XIX. Fenomen la origine esențialmente european, el are pe vechiul continent o importanță diferită de la o țară la alta. De pildă, culturile cele mai “sindicalizate” sunt cele nordice, țările scandinave, iar structurile sindicale au mers acolo mână în mână cu modelul economico-social al “statului providență”, o sindicalizare de tip socialist combinată cu capitalism economic în jurul societății de consum.
Deși au jucat un mare rol în căderea comunismului, dacă e să ne amintim doar de sindicatul Solidaritatea din Polonia, tendința neoliberală care a devenit planetară a dus la o continuă erodare a influenței sindicatelor în ultimul sfert de secol. În Marea Britanie, de pildă, influența sindicatelor a scăzut sistematic încă din vremea lui Margaret Thatcher.
Chiar și firavul sindicat Frăția, care încercase să prindă ființă în ultimii ani ai comunismului în România, fusese sprijinit de o mare confederație sindicală cu sediul la Bruxelles, Confederația Sindicatelor Libere.
Pe lângă cele internaționale, mai există de pildă la la Bruxelles și Confederația Europeană a Sindicatelor, compusă din 85 de organizații sindicale din 36 de tari, însă care nu are o orientare politică, așa cum au alte confederații sindicale trans-naționale, ci are ca singur scop menținerea presiunii asupra instituțiilor europene pentru apărarea drepturilor afiliaților. CES a fost de altfel recunoscută ca partener social de către instituțiile UE.
Astăzi, însă, apartenența la un sindicat a devenit în unele țări ceva aproape rușinos, sau de nenumit. Nu am mai vedea acum tehnicienii de la televiziune obținând modificarea programelor pentru ca ei să aibă un sfert de oră ca să-și aranjeze materialul la plecare. De altfel, astăzi nu se mai pleacă.
*****
Deşi criza generată de epidemia de COVID-19 afectează deopotrivă atât angajatorii, nevoiţi să-şi suspende activităţile, cât şi angajaţii trimişi în şomaj tehnic, pe radarele ministerelor imputernicite să găsească soluții salvatoare apar doar asociațiile de business și lipsesc cu desăvârșire sindicatele.
Unii observatori constată că sindicaliştii, eficiența cărora de mai multă vreme e pusă la îndoială, sunt practic invizibili în această situaţie critică în care ar trebui cu mai mare insistenţă să-şi onoreze misiunea de apărători ai intereselor angajaților.
Mai hotărâți să spargă tăcerea se arată sindicaliştii din sănătate care au cerut Guvernului să asigure personalul medical cu echipamente sigure de protecţie, să pună la dispoziție spații de cazare pentru medicii de gardă care tratează bolnavii de COVID-19, să testeze prioritar personalul medical din zone de risc şi să majoreze salariile lucrătorilor medicali.
În ce-i priveşte pe angajaţii din alte domenii, Confederaţia Sindicatelor a publicat nişte recomandări generale despre raporturile de muncă în perioada de criză, cum ar fi munca la domiciliu, staţionarea sau şomajul tehnic, şi plăţile prevăzute în legislaţie.
Măsurile sociale şi economice în sprijinul angajaţilor şi mediului de afaceri aprobate de Guvern prin asumare de răspundere nu au fost consultate cu sindicatele, ne-a spus vicepreşedintele Confederaţiei, Sergiu Sainciuc. Sindicaliştii însă salută aceste decizii, cum ar fi ajutorul de 2775 de lei pentru toţi șomerii indiferent dacă au cotizat, sau subvenţionarea întreprinderilor care continuă să-şi salarizeze angajaţii, spune Sainciuc: „În opinia noastră trebuie să fie luate în calcul şi acele ajutoare care sunt promise de UE. Pentru toţi cei care sunt în şomaj tehnic poate din acele fonduri să fie achitat ajutorul de şomaj, nu din contul angajatorului, dar din contul acelor fonduri. Evident în cazul de faţă pentru noi ar fi bine ca să fim consultaţi privitor la deciziile care sunt luate, dar situaţia este de aşa natură că aceste decizii trebuie să fie luate cât mai operativ.”
Economistul Veaceslav Ioniţă de la Institutul Viitorul consideră că sindicatele nu ar trebui să aştepte în plină criză să fie consultate, ci să bată cu insistenţă la uşa Guvernului, aşa cum au făcut-o bunăoară, patronii şi asociaţiile de business. „În spaţiul public nu am auzit nici o declaraţie a sindicaliştilor, nici o solicitare şi întrebarea mea este pentru ce salariaţii R. Moldova achită sindicatelor cotizaţie de membru, dacă aceştia nu le protejează drepturile în cel mai critic timp. este absurd să vedem ceea ce vedem noi, că Guvernul de la sine decide să le majoreze pentru toţi plata de şomaj până la 2775 de lei. Or era normal să fie o solicitare de la sindicate. Este absurd că sindicatele nu au solicitat ca protecţia socială pentru cei care şi-au pierdut locul de muncă în timpul crizei să fie extinsă şi asupra persoanelor care nu au activat în ultimul timp. Noi vedem că patronii companiilor, care în mod normal trebuie să fie oponenţii sindicaliştilor vin la guvern, negociază protecţie socială salariaţilor. Suntem în ţara paradoxurilor.”
Experţii vorbesc de mai mulţi ani despre necesitatea reformării actualei structuri sindicale descendente din formula sovietică ce urmărea îmblânzirea anticipativă a oricăror porniri revendicative. O reformă radicală ar putea fi catalizată de efectele crizei epidemice cu o inevitabilă creştere a numărului de şomeri și înrăutățirea contractelor de muncă impuse de patroni angajaților strânși la colț.
